Atunci când am decis să intru în presa românească aveam, asemenea multor absolvenți proaspăt ieșiți de pe băncile facultății, o imagine cu mult idealizată despre ceea ce înseamnă jurnalismul, etica jurnalistică și alte „baliverne”. Urma să îmi dau seama că nimic de genul ăsta nu funcționează într-o țară în care hoția este generalizată și ridicată la rang de virtute.

So it begins…

Am trimis atunci un articol către o revistă de turism care a dispărut de multă vreme de pe piața presei românești. Era un articol despre cetatea scufundată de la Păcuiul lui Soare și despre zona semi sălbatică de pe malurile Dunării, la Călărași. Articolul a fost publicat fără modificări iar eu am fost invitat să mă alătur echipei din redacția revistei. Așa am început eu să fac presă. La scurtă vreme după aceasta, în timp ce urmăream o emisiune tv pe defunctul post tv TVR Cultural, mi-a sărit în urechi un text cunoscut. Emisiunea era, ați ghicit, despre cetatea de la Păcuiul lui Soare. Fundalul era asigurat de… articolul meu. Am fost încântat. Da! Pentru mine, aflat la început, era o confirmare teribilă că făceam bine ce făceam. Am alergat într-un suflet la redactorul-șef și i-am spus ce se întâmplase. Iar el mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată: „Tocmai ți s-a furat mașina. Poți face două lucruri. Să te superi că ți-a fost furată, sau să te bucuri că era o mașină bună și că și alții au apreciat asta atunci când au luat-o”. Când i-am transmis unei colege de la TVR toată tărășenia, a început să râdă. Mi-a spus că multe dintre emisiunile postului numit aveau ca fundal texte furate din presă. Ce șansă aveam eu să dovedesc asta…?

Hoții din propria casă

După câțiva ani de la această pățanie, devenisem redactor șef al revistei online Descoperă. Spre surpriza multora, site-ul creștea vertiginos, depășea recorduri după recorduri și toate baremurile impuse de conducere. Iar asta nu a trecut neobservat. Peste noapte au apărut o grămada de site-uri căpușă. Toate se numeau Descoperă. Unele luau fără rușine materialele noastre. Apăruseră bloguri care încărcau automat toate textele pe care le postam noi. Dar ceea ce era și mai grav era faptul că munca noastră, știrile și articolele noastre, umplea paginile unui număr uriaș de publicații importante la vremea respectivă. Îmi amintesc că ZIUA, și e doar una dintre zecile de publicații care aplica asta, își făcuse un obicei trist. Cineva de acolo, în fiecare zi, selecta știrile care i se păreau cele mai importante de pe portalul Descoperă, le schimba autorul (și atât), și le posta pe propria pagină. Mailurile noastre au rămas multă vreme fără răspuns.

Revista print LUMEA, care am impresia că mai apare și azi, publica fără rușine materiale ample din Descoperă. L-am sunat pe redactorul șef. Acesta a dat vina pe un colaborator care nu fusese verificat și m-a asigurat că nu se va mai întâmpla. Ce credeți că s-a întâmplat? Da, LUMEA a continuat să preia fără acordul meu sau al trustului la care lucram, articole ale mele sau ale colegilor mei și să le publice pe post de articol principal (dosar, cum i se mai spune) în FIECARE ediție.

Șocul cel mai mare l-am avut atunci când voiam să caut unul dintre articolele trecute ale mele. L-am găsit nu pe Descoperă, ci într-o publicație online din același trust. Nu îmi venea să cred. Pe măsură ce frunzăream paginile virtuale ale publicației cu pricina, am descoperit că oamenii ăia nu scriau nimic. Absolut nimic. Toată munca lor consta în a lua copy/paste toate articolele de la Descoperă. Aveam o clonă perfectă. După ce am sunat conducerea, așa zișilor jurnaliști le-a luat două zile să scoată tot ce furaseră. La final, site-ul lor arăta ca scos din cutie. Nou-nouț. Avea doar câteva materiale scrise la repezeală și aruncate online ca să nu stea cu paginile goale.

Site-ul unei televiziuni din trust, Pro TV, făcea același lucru ca și ZIUA. Un redactor ne lua cu veselie o sumedenie de știri, se trecea autor, și le posta zilnic. Cred că toată munca asta îi lua câteva minute pe zi. Și pentru asta își lua leafa. Când am semnalat asta conducerii de acolo, individul a fost concediat imediat (nu asta intenționasem noi), iar practica a dispărut.

Furt la nivel de industrie

Dar dacă vorbim despre furt de la o publicație, nimic nu se compară cu ceea ce ne făcea revista Historia. Băieții de acolo (pe care îi cunosc bine pentru că viața m-a dus apoi în trustul Adevărul Holding) aveau un stil care l-ar lăsa mască pe orice mare corupt. De vreme ce la Descoperă inițiasem un proiect tare drag mie, pagina de istorie de vineri, Historia a crezut cumva că are concurență pe nișa asta. Drept urmare, articolele noastre apăreau cu regularitate și pe portalul lor. De multe ori, articole scrise de mine sau de colegii mei apăreau identice pe site-ul Historia. Se schimba doar autorul.

Alteori, apăreau ușor modificate. În alte cazuri, urmăreau ceea ce publicam noi și apăreau cu niște compuneri triste pe care le numeau articole în care reluau aceeași idee. Nici măcar unul dintre apelurile noastre nu a fost luat în seamă. Pe băieții de la Historia îi durea la bască de tot ce le spuneam noi. Site-ul Descoperă era doar găina cu ouă de aur de la care ei puteau lua după bunul plac, de parcă nu ar fi existat nicio lege care să îi incrimineze. Nu aveau nici măcar un pic de rușine.

Cum spuneam, viața ne-a dus pe mine și pe o parte dintre colegii mei în Adevărul Holding. Acolo i-am cunoscut pe cei de la Historia. Nu am vrut să fac scandal. L-am chemat pe unul dintre ei afară și i-am spus. „Nu este normal ceea ce faceți. Astea sunt articole scrise de mine. Nu e normal ca ele să apară cu numele voastre. Le pot număra cu zecile pe site-ul vostru”. S-a făcut roșu și a dat vina pe redactorul șef. Aici greșisem eu, pe amândoi îi chema Ciprian și eu nu știusem care dintre ei își postase numele pe articolele mele. Atunci l-am chemat pe respectivul redactor șef și i-am spus același lucru. S-a fâstâcit și mi-a spus că va rezolva problema. Cum a rezolvat-o? A găsit câteva articole furate, și-a scos numele de pe ele și l-a trecut pe al meu. De parcă asta însemna ceva…

Dar ce mă mai miră? Citind site-ul Adevărului, în una dintre zile, am văzut un articol care îmi părea cunoscut. Când l-am deschis am realizat că era unul dintre articolele mele trecute de la Descoperă. Unul la a cărui documentare muncisem de îmi săriseră capacele. Pe o practică deja celebră, nu se schimbase decât autorul. M-am dus împreună cu colegul Marc Ulieriu să discutăm cu redactorul șef al site-ului. Duduia s-a enervat într-o primă fază. Era ocupată nevoie mare. Atunci când i-am cerut să ne arate biroul persoanei care a făcut hoția, s-a uitat la noi și ne-a întrebat: „Nu știați? Atunci când FACEM asta, punem nume fictive de jurnaliști. E mai greu să te iei de cineva care nu există. Dăm vina pe colaboratori fictivi dacă se plânge cineva, așa cum o faceți voi”. SERIOS??? Adevărul Holding făcea asta în mod curent? Adică nu era doar o scăpare? Noi unde mama naibii trăisem? M-am uitat la Marc, el la mine, și ni s-a făcut lehamite.

Culmea este că Marc era chemat de conducerea Adevărul și era făcut albie de porci, noi la fel, pe motiv că nu egalăm performanțele Historia. Când li s-a transmis în ce constau aceste „performanțe” ce a făcut conducerea? Exact… ABSOLUT NIMIC!!! Sau au făcut. Au mângâiat pe cap Historia. Goooood boy…

Viața ne-a dus apoi departe de Adevărul. Un alt pas, un alt început. Acum nu pot decât să mă uit cum, pe Facebok, săptămânal, apar notificări cu articole scrise de Historia. Mai precis, de mine acum mulți ani. Sunt semnate „redacția”. Îmi e lehamite. Doar poate că aici au dreptate, nu doar redactorul șef de la online fură articole cu nerușinare. Poate că toată redacția fură în același fel…

 

Comentați pe Facebook