Folosirea amplificatorilor de performanță în sport este inevitabilă. Îmbrățișarea lor, în locul respingerii vehemente, ar putea oferi competițiilor un plus de siguranță, corectitudine și spectaculozitate, sunt de părere unii oameni de știință preocupați de perfecțioarea artificială a corpului uman.
Primii participanți ai Jocurilor Olimpice concurau complet goi. Această realitate istorică, coroborată cu existența regulilor și a arbitrilor, elemente inerente oricărui sport, subliniază caracterul pur și sincer prin care ar trebui să se identifice orice competiție sportivă.
Comisiile anti-dopping și societatea civilă sunt atât de loiale ideii de fairplay în acest context, încât nu de puține ori guvernele au cheltuit uriașe sume de bani și au consumat timp prețios pentru a investiga cazurile mai multor sportivi faimoși, suspectați că ar fi apelat la ajutorul diferitelor substanțe nepermise în cadrul unor concursuri oficiale. Și, de fiecare dată când bănuieli de acest fel s-au confirmat, nu am ezitat să-i dezbrăcăm cu promptitudine pe cei care erau, mai deunăzi, eroi, de medalii și merite și să le aplicăm stigmatul de farsori.
Dar a trișa în sport înseamnă mai mult decât a nu fi corect față de concurenți și de susținători. Amplificatorii de performanță transformă o competiție între atleți într-o cursă pe terenul oamenilor de știință și al inginerilor.
Pentru a judeca dintr-o perspectivă corectă chestiunea dopping-ului, se impune un exercițiu de imaginație: avem o ligă sportivă separată, în care substanțele de sporire a capacităților fizice sunt legale, dar supuse unor reguli clare. Atleții sunt instriți cu privire la riscuri și la tot ceea ce își introduc în trupuri, sau în afara lor. Totul este transparent, fanii știu exact ce tratament folosește fiecare sportiv și îi urmăresc evoluția corespunzător.
Foarte probabil, o astfel de practică ar conduce rapid la doborârea zilnică a recordurilor, iar manifestări de forță și anduranță extremă ar restabili normele sportive. Competiția nevăzută s-ar da între chimiști, dar pe stadioane, în săli de concursuri și la televizor entuziaștii ar privi o încleștare între supraoameni.
Cercetătorii ar putea chiar obține ceva mai multă popularitate și o poziție interesantă în tot acest spectacol, având rolul de a descrie limitele corpului uman și felul în care amplificatorii chimici determină depășirea lor. O astfel de ligă ar fi mai corectă și ar avea un sistem de regularizare mai eficient, din simplu motiv că în prezent nu ne descurcăm prea bine cu identificarea trișorilor, cred susținătorii „ligii-minune”.
Prin toată această deschidere, implicațiile ar căpăta răsunet universal; în sensul că s-ar crea un mediu general în care știința de ultimă oră ar fi discutată zilnic și celebrată pe fundalul triumfurilor atletice. În plus, legitimizarea amplificatorilor de performanțe ar determina sporirea calității lor. Mai multe medicamente ar intra pe piață, mai multe tratamente ar fi disponibie, iar de ele ar ajunge să beneficieze, în cele din urmă, și publicul larg. S-ar construi astfel un mediu general mai onest, mai generos și chiar mai unit? Legalizarea adjuvanților chimici ar spori nivelul de siguranță al sportivilor în competiții? Oameni precum Matthew Herper, specializat, vreme de zece ani, în redactarea materialelor din domeniile științific și medical pentru Forbes, crede că răspunsul este da.
“Pentru mine, cea mai evidentă soluție a fost dintotdeauna legalizarea acelor substanțe care funcționează și experimentarea unor noi sortimente și suplimente alimentare, atât pentru eficiență, cât și pentru siguranță. Îmbunătățirea biologică ar fi tratată asemenea echipamentelor sportive, așa cum sunt bâta de baseball, sau încălțămintea pentru alergat. Acest lucru ar fi de bun augur și pentru performanțele și pentru siguranța atleților și ar fi mai sănătos decât contextul actual, în care toată lumea încearcă orice aditiv reușește să procure, chinuindu-se să înșele testele anti-dopping”, declară Herper.
Poate mai mult decât orice, inhibând avansul științific și tehnologic pe care l-ar stimula legalizarea amplificatorilor în sport, ținem pe loc posibilitățile de evoluție generală, se mai spune. Cu câțiva ani în urmă, directorul laboratorului de bio-mecatronică din cadrul Media Lab al Institutului Tehnologic Massachusetts (MIT) Hugh Herr, a inventat o gleznă robotică ce avea să revoluționeze industria protezelor.
Herr, atlet el însuși în tinerețe, alpinist mai exact, a încercat să convingă Asociația Internațională a Federațiilor de Atletism (IAAF) să îi permită alergătorului sud-african Oscar Pistorius să participle la Jocurile Olimpice din anul 2008, de la Beijing. Picioarele lui Pistorius se termină imediat sub genunchi, iar bărbatul în vârstă de 25 de ani aleargă folosind protezele din fibră de carbon Cheetah Flex-Foot, care par să îi ofere un avantaj nemeritat în competiții. Herr, care este victima unei duble amputări, se deplasează folosind proteze, nu vede niciun motiv pentru care „să nu le oferim persoanelor cu dizabilități oportunitatea de a fi mai puternice și mai rapide decât noi, ceilalți. De fapt, acest lucru deja se întâmplă. Nu trebuie decât să îl privim pe Oscar Pistroius în acțiune pentru a ne convinge.
Unul dintre cele mai bune argumente enunțate vreodată în favoarea forțării limitelor științei și ale condiției umane îi aparține lui Joe Rosen, un chirurg plastician controversat, care vede posibilități infinite atunci când trupul uman și știința își dau mâna. Contestat de mulți pentru entuziasmul său, el răspunde: „Oare cine nu încearcă să își trimită copiii la cele mai bune școli, sperând că vor fi bine modelați? Cine obiectează la folosirea telefoanelor mobile, obiecte pe care le ținem lipite de trupurile noastre, care ne ajută să fim în contact permanent unii cu ceilalți? Cine nu se înconjoară de o cochilie metalică și călătorește cu viteze care sfidează moartea? Ne-am depășit mereu condiția, pentru frumusețe sau pentru putere, și atât timp cât nu provocăm daune, ce anume ne face să credem că ar trebui să încetăm?”
Sursa foto: oscarpistorius.co.za
