Rândurile ce urmează sunt scrise de nepoata mea, Ghizmo, care ani de-a rândul m-a ajutat să susțin rubrica de experimente simple. Numele ei adevărat este Karla Manea. Acum descoperă o nouă lume și noi pasiuni. Iată povestea ei.
Cristian Român

În luna aprilie a anului 2017 am dat lovitura. Printr-un singur telefon de câteva zeci de secunde, am aflat că am devenit bursier FLEX (Future Leaders Exchange Program) și că voi merge în SUA, în Olympia, Washington State, unde voi sta la o familie-gazdă și voi studia la un liceu american pentru un an întreg.

De patru luni sunt într-un proces continuu de reinventare al întregului meu set de valori. Venisem aici cu gândul să mă pregătesc pentru Medicină, însă, în mod evident, cu fiecare nouă experienţă, cu fiecare noţiune învăţată, se schimbă radical şi traiectoria mea. Am venit cu mari aşteptări pentru sistemul de învăţământ american şi cu o curiozitate superlativă asupra modului în care funcţionează. Am început prin a pune în balanţă fiecare aspect al lui pentru a-i cântări calitatea în comparaţie cu cel românesc. Totuşi, vă spun sincer că de mult nu mai am nevoie de balanţă.

Dacă în privinţa societăţii observ acelaşi mod de funcţionare al agregatului uman, oriunde m-aş duce, tranziţia de la un sistem de învăţămant la altul a fost nu mai puţin amplă decât păşirea de pe o planetă pe o alta, şi probabil că încă mă aflu undeva între cele două, din păcate mai aproape de a doua decât de prima. Nici nu ştiu de unde să încep, cum să sintetizez şi cum să explic, căci e nevoie de un mare efort din partea cititorului pentru a înţelege un set de valori complet diferit faţă de ce întâlnim în România.

Trebuie precizat că fiecare liceu are o mare autonomie şi că îşi poate alege de unul singur modul de organizare al orelor, materiile care se oferă şi catedra, aşa că nu vreau să pătrund într-un delir al generalizării şi să afirm că aşa este tot sistemul american de învăţământ. Vorbesc despre liceul meu, Timberline High School, care îmi este ca a doua familie.

O să descriu marile coordonate ale şcolii americane gradual, aşa cum mi-au fost introduse mie. Prima mare schimbare pe care am observat-o a fost modul de ierarhizare al elevului în cadrul instituţiei. În România, după cum ştiţi, există o mare ierarhie a liceelor, care permite elevului român să ajungă într-un liceu mai prestigios sau mai puţin prestigios în funcţie de aptitudinile sale, motiv pentru care elita academică este coagulată în câteva licee meritorii, pentru ca restul elevilor mai puţin norocoşi şi mai puţin relevanţi să rămână separaţi de marea spumă a sistemului de învăţământ.

Ne construim mentalitatea pe această ierarhie invincibilă, care promovează o competiţie aprigă şi imundă în rândul elevilor la nivel naţional. În America, această ierarhie nu există. Fiecare copil este atribuit unui liceu în funcţie de zona în care trăieşte, cum se întâmplă în şcoala generală în România, şi nu trebuie să fie îngrijorat în ceea ce priveşte calitatea instituţiei de învăţământ în care a fost plasat, întrucât există o mare uniformizare a prestigiului, şi, cu câteva excepţii, fiecare liceu oferă aceeaşi şansă pentru a avea succes academic. În liceul meu reuşesc să coexiste viitori afacerişti, astrofizicieni şi contabili. Sigur, stratificarea capacităţii intelectuale încă există şi atunci întrebarea este, cum funcţionează acest sistem în care un elev care vrea să înveţe şi un altul care nu vrea sunt aşezaţi în aceeaşi clasă? Păi nu sunt. Liceul american a creat clase “advanced placement” (AP). În liceu sunt oferite două tipuri de clase: chimie şi chimie “advanced placement”. Cele din urmă sunt cursuri construite cu ajutorul programei universitare, în care profesori universitari sunt aduşi pentru a oferi elevilor şansa de a studia la liceu materia care în mod normal este studiată în primul an universitar. Diferenţele dintre cele două tipuri de clase sunt gigantice, cele AP fiind dificile, rapide şi extrem de detaliate. Fiecare elev are posibilitatea de a-şi alege şase materii pe care urmează să le aibă zilnic, timp de un an întreg, dintre care există câteva obligatorii (patru ani de literatură, ştiinţe şi istorie, trei de matematică), însă restul rămâne la latitudinea elevului. Există o varietate imensă de cursuri posibile, de la biotehnologie şi geologie la olărit şi sculptură. Dintre acestea, orice elev îşi poate alege clase AP, oricâte crede de cuviinţă.

Am fost extrem de intrigată la început de ideea de a avea doar şase materii, aceleaşi zilnic, timp de un an întreg, însă la scurt timp am reuşit să observ marele avantaj: întrucât elevul vede zilnic aceeaşi profesori, este creată o relaţie elev-profesor extrem de apropiată. Fiecare profesor îşi ştie toţi elevii, poate constata calităţile şi defectele fiecăruia şi îl poate ajuta exact la ce are nevoie. De altfel, liceul american se axează din plin pe comunicarea dintre elevi şi profesori. Cursurile se termină la ora două pentru toţi elevii, însă foarte puţini pleacă la ora două. Fiecare profesor stă după ore minim o oră, timp în care elevii vin pentru a fi ajutaţi cu materia sau doar pentru a sta de vorbă. Acest ajutor nu se oferă doar de către profesor, însă şi între elevi. Nucleul liceului american este constituit din ajutorul reciproc oferit şi totodată primit de oricare exponent al acestei instituţii. Întrebările sunt preţuite şi încurajate, iar în patru luni, nu am văzut un singur om care să se ferească din a vorbi. E un loc sigur în care poţi să greşeşti, întrucât mereu vei găsi o duzină de oameni care să îşi dorească să îţi răspundă la întrebări. Am visat mereu la o şcoală în care elevii să împărtăşească pasiunea de a căuta un adevăr mai înalt, împreună şi nu unul împotriva celuilalt.

Din păcate, această pasiune s-a pierdut în România, unde s-a uitat că ştiinţa este cel mai magnific mod de comunicare interumană. Sistemul de învăţământ românesc este saturat de lupte intestine, iar competiţia dintre elevi a devenit singurul motor al dorinţei noastre de a învăţa. Şi cum ar putea să fie altfel, când această mentalitate ne este dictată încă din prima zi şi când ne garantează un viitor. România este ţara falselor ierarhii. Geothe spunea că este mai rentabil să iubeşti şi să admiri decât să invidiezi şi să urăşti, însă România ne învaţă şi ne încurajează doar să invidiem şi să urâm, pe când America m-a învăţat să admir şi să iubesc. Îmi admir din toată inima colegii, care sunt de o inteligenţă şi o cunoaştere pe care eu una nu am mai întâlnit-o, şi profesorii care m-au inspirat în fiecare mod în care aş fi putut fi inspirată.

Matematica în America este împărţită în şase cursuri diferite, dintre care elevul îşi alege ce doreşte: algebră 1, geometrie, algebră 2, pre-analiză matematică, analiză matematică 1 şi analiză matematică 2. Când am ajuns aici şi a trebuit să aleg unul dintre cursuri, am observat că în România, la finalul primilor doi ani de liceu, am reuşit să acopăr aproximativ 30% din materia de pre-analiză matematică. Cu toate acestea, în urma unui mare puseu de curaj şi al unei recomandări din partea doamnei diriginte din America, am ales analiză matematică 1, şi, după cum era de aşteptat, la început cursul mi-a fost extrem de greu. Trebuie să precizez că în România, deşi mi-am dorit cu ardoare să excelez la matematică, nu am reuşit niciodată, eşec pus pe seama lipsei de abilităţi la ştiinţele exacte şi talentului la literatură. Deşi întreaga mea experienţă din şcoala gimnazială poate fi împărţită în două mari mişcări (reuşitele mele la literatură şi încercarea mea de a demonstra că pot fi bună şi la matematică), la liceu deja renunţasem din a mai crede că pot avea orice abilitate pentru această materie. Ţin minte şi acum prima oră de analiză matematică, în care domnul profesor ne-a proiectat un film de 20 de minute în care Neil deGrasse Tyson mărturisea cât de grea i s-a părut analiza la început, pentru ca treptat să reuşească să o înţeleagă din ce în ce mai bine. Ne-a avertizat că şi noi vom întâlni aceleaşi obstacole, însă a adăugat că este o călătorie pe care o vom parcurge împreună şi că el este aici pentru a ne ajuta să o ducem la capăt. În a doua oră ne-a povestit istoria analizei matematice, ne-a descris conflictul dintre Leibniz şi Newton şi ne-a oferit o imagine de ansamblu. Deşi eram plină de încredere după primele două zile, prima mea săptămână a fost extrem de dureroasă. Deşi credeam că înţeleg măcar parţial ce se preda la tablă, ajungând acasă cu tema, nu reuşeam să descifrez nici măcar cerinţa exerciţiului, darămite să îl mai şi rezolv. M-am gândit să renunţ la analiză matematică şi la finalul primei săptămâni, m-am dus la finalul orei pentru a-i cere un sfat domnului profesor şi probabil că nu voi uita niciodată răspunsul oferit: “Dacă îţi place matematica, o să reuşeşti.” A fost prima dată când cineva a pus în balanţă împotriva eşecului meu la această materie nu abilităţile mele, ci pasiunea. Peste două luni, am fost mutată de la analiză matematică 1 la analiză matematică 2, peste încă una, am stabilit că asta e ceea ce vreau să fac pentru restul vieţii mele. Profesorul de matematică ne trimite în mod constant filme cu demonstraţii de matematică, ne recomandă cărţi, ne învaţă trucuri pentru calculatorul grafic şi concurează cu noi să vadă cine termină demonstraţiile cel mai repede.

E doar un exemplu, poate cel care a avut cel mai mare impact asupra evoluţiei mele  academice, însă fiecare profesor are o altă poveste de acelaşi calibru şi nu am întâlnit un singur profesor în patru luni care să nu fie asemănător. Niciunul nu a uitat să ofere tot ce poate avea de oferit. Liceul american nu este numai despre şase materii pe care le faci zilnic, este de asemenea despre activităţi. Cantitatea de activităţi pe care le au elevii americani este uluitoare. Îmi aduc aminte cum în clasa mea din România am o singură elevă care face gimnastică aerobică de performanţă şi care munceşte enorm, zi după zi. Deşi se califica pentru condiţiile cerute pentru bursa de performanţă oferită de către liceu, întrucât avea premiul întâi la un concurs naţional, responsabilii cu administrarea burselor nici nu s-au uitat la diplomele ei, întrucât cuvântul “sport” nu valorează cât o olimpiadă naţională. În America, colegul de clasă de la analiză matematică mă bate la cap în mod constant cu articolele pe care le scrie pentru revista liceului, la literatură cu toţii ştim că avem în clasă campioana la tenis a liceului, pe care o felicit personal pentru fiecare meci şi nu uit niciodată să îmi încurajez colega langă care stau la biologie, când ştiu că urmează să aibă concert la vioară sâmbăta următoare. Fiecare are un rol bine definit în acest sistem şi îmi face plăcere să văd reuşitele colegilor mei şi să mă mândresc cu ei cum m-aş mândri cu sora mea după ce a luat o notă bună la un test.

Nu există societăţi-statuie, totul are fisuri, totul are un fel sau altul de insuficienţă. Ar fi trist şi obtuz să compar două sisteme de învăţământ pentru a stabili care este mai bun şi nici nu îmi doresc acest lucru. Tot ce pot spune însă este că acesta a funcţionat mai bine pentru mine şi că mi-a deschis ochii într-un mod pe care nu aş fi putut niciodată să îl anticipez. Sunt abia la jumătatea drumului meu aici, mi-e sete de mai mult şi mă întreb ce alte căi îmi va mai deschide.

Orice ar fi, voi primi totul cu braţele deschise.
Karla Manea

 

Comentați pe Facebook