Vârsta (omului) – sau, ca să extrapolăm, orice aspect din viața noastră – este o chestiune de mentalitate: dacă nu ne deranjează, atunci nu ne afectează. Este un alt mod de a spune „de ce îți este frică nu scapi”, dar abordat pe de-andoaselea.
AGE IS AN ISSUE OF MIND OVER MATTER.
IF YOU DON’T MIND, IT DOESN’T MATTER.
(MARK TWAIN)
Bine, ca lucrurile să devină mai limpezi, vreau de fapt să ajung la faptul că mintea omenească a fost și este în continuare, în ciuda tuturor progreselor tehnologice, medicale și psiho-neurologice înregistrate de specia noastră, ultima frontieră a cunoașterii; un mister adânc, despre care știm multe, fără a ne apropia totuși de momentul descifrării lui.
Mintea omului este cel mai complex sistem de procesare a informației pe care îl cunoaștem. Este înzestrat cu numeroase caracteristici și capacități folositoare, dar în a cărui componență intră și o pleiadă de slăbiciuni și lacune. Iar cea mai mare problemă a minții este că nu vine însoțită de un manual de utilizare. Modul său de folosire este de tipul „plug and play”, adică „te conectezi și joci”, fără alte explicații; asta, ca să nu părăsim complet registrul tehnologic al lucrurilor.
Momentul oportun
Creierul este un „personaj” foarte capricios și imprevizibil – uneori tăios și ager ca o lamă de ras, alteori moale și catifelat ca un ghem de lână. Cel puțin parțial, această variabilitate poate fi explicată de fluctuațiile ritmului circadian: teoretic, dacă execuți sarcina potrivită în momentul potrivit al zilei, compatibil cu acel gen de activitate, ar trebui să o poți realiza în mod optim.
Temporizarea exactă a acestor fluctuații variază cu circa două ore între bioritmul diurn și cel nocturn al tipologiilor umane, așadar e dificil de realizat o „hartă” universală a corelării dintre momentele zilei și potrivirea lor cu anumite tipuri de activitate. Totuși, există câteva reguli de care e bine să ținem cont.
O idee bună pare a fi să nu desfășurăm în primele două ore după trezire activități care să necesite o mare concentrare a atenției. În funcție de cât de lung a fost somnul, poate fi necesar un interval cuprins între 30 de minute și patru ore pentru a scăpa de inerția sa – perioada dintre intrarea în starea de veghe și trezirea completă a creierului.
Totuși, dacă vrem să gândim creativ, această stare de inerție după somn se poate dovedi constructivă. Sau, dacă este musai să „intrăm în pâine” imediat ce ne-am trezit, o doză generoasă de cafeină, așa cum știm deja, se poate dovedi folositoare.
Se pare că o foarte mare importanță în gestionarea și manifestarea inteligenței umane o are factorul termic. Temperatura corpului este vitală pentru funcționarea optimă a creierului. Astfel, este oportun să ne calibrăm procesele cognitive în funcție de fluctuațiile termice. Mai multe studii au demonstrat că totul, de la atenția noastră și coerența discursului, până la viteza de reacție, suferă declinuri atunci când temperatura corporală scade sub 37 °C.
Astfel, cel mai nepotrivit interval în care să facem ceva care presupune gândire complexă este, nesurprinzător, între miezul nopții și ora 06:00. Este aproape la fel de nepotrivit ca intervalul 14:00 – 16:00, moment al zilei în care se pare că starea de repaus care ne cuprinde are o mai mare legătură cu variația termică a corpului decât cu digerarea mesei de prânz.
În concluzie, cel mai bine este să ne angajăm în procese mentale complicate între partea de mijloc a dimineții și amiază, adică între 08:00 și 14:00, iar apoi între ora 16:00 și ora 22:00.
Totuși, ar putea exista o metodă prin care să „păcălim” sistemul. Studiile au demonstrat că variațiile de temperatură corporală și de agerime se petrec independent de ceasul intern, așadar o sesiune de exerciții fizice sau un duș fierbinte plasate la momentul potrivit pot face minuni pentru eficiența cerebrală.
Tot din studii reiese că timpii de reacție ai creierului și coordonarea mână-ochi devin progresiv tot mai bune de-a lungul zilei, atingându-și apogeul în jurul orei 20:00. După aceea, mai dispunem de încă o picătură de energie pe care s-o concentrăm specific asupra unei sarcini scurte, înainte ca trupul să ni se răcească, creierul să încetinească și să nu ne mai rămână altceva de făcut cu el decât să visăm.
Unde este atenția, acolo este energia
Atenția stă la baza aproape tuturor funcțiilor utile ale creierului. Ea dă, practic, măsura în care suntem conștienți (sau nu) în fiecare moment al vieții de lumea și de evenimentele înconjurătoare; ne putem, deci, hazarda să considerăm că a controla atenția este cam cea mai importantă activitate a mecanismului cerebral.
Pentru a interpreta lumea și a-i da un sens, avem nevoie să filtrăm aproape tot ce există în sfera de acces a simțurilor noastre și să ne concentrăm apoi asupra lucrurilor esențiale pentru noi din acest peisaj variat. Mai ales că atenția canalizată este esențială pentru învățare și memorare. Prin urmare, o perfecționare a capacității de a fi atent aduce cu sine beneficii în aproape toate palierele mentale și, implicit, ale vieții individului.
Potrivit neurologilor, creierul dispune de două sisteme de atenție. Unul este așa-numitul „sistem reticulat activator ascendent”, care declanșează automat atenția și conștientizarea vizavi de informații noi susceptibile de fi importante, așa cum sunt, de exemplu, obiectele aflate în mișcare, zgomotele erupte subit sau senzația de atingere. Acest sistem este rapid, coordonat de subconștient și permanent activ „în fundal” (cel puțin în starea de veghe).
Celălalt, numit „sistem reticulat descendent”, constă din atenția concentrată deliberat, orientată constant și pentru intervale mai mari de timp asupra a ceea ce ALEGEM să luăm în considerare. Acest gen de atenție „domesticită” rămâne, preferabil, focalizat într-un loc până ce sarcina a fost rezolvată, fie că vorbim despre deprinderea unei noi aptitudini sau despre soluționarea unei probleme. Este tipul de atenție folositor în privința desfășurării de activități care necesită concentrare.
Din păcate, sau din fericire, aici intră în peisaj distragerea, deopotrivă stângăcie și necesitate a minții umane. Atenția descendentă implică efort, prin urmare este expusă riscului de pierdere a concentrării sau întreruperii brutale de către atenția ascendentă. Vestea bună este că ne putem îmbunătăți atenția printr-un fel de „reglaj fin”, astfel încât să rămânem focalizați pe un subiect anume cu ceva mai mare ușurință.
Potrivit specialistei în neurologie cognitivă Nilli Lavie, de la University College, din Londra, la fel de eficientă ca înlăturarea din peisajul mental a distragerilor de tip ascendent, cum ar fi dezactivarea notificărilor de pe smartphone sau reglarea acestuia pe modul silențios, este și sporirea numărului de sarcini pe care i le dăm creierului. Cercetarea lui Lavie demonstrează că un control sporit al atenției de tip descendent devine posibil nu prin reducerea numărului de factori supuși atenției, ci tocmai prin înmulțirea lor.
Potrivit teoriei sale, odată ce creierul își atinge limita superioară de procesare senzorială, nu mai poate îngloba nimic, nici chiar distrageri. Iar acest mecanism pare să funcționeze atât în privința distragerilor concrete, cât și a „rătăcirii minții” sub ghidajul haotic al traficului de gânduri fără țintă – așa-numita „visare cu ochii deschiși”, care ne răpește timp prețios în fiecare zi.
În viața reală, sugerează cercetătoarea, este bine să optăm pentru… înfrumusețarea sarcinilor pe care le avem de făcut, prin adăugarea de detalii plăcute, pentru a le face mai… magnetice pentru atenția noastră, fără a deveni însă și mai dificile. Ideea este să ne folosim de orice amănunt ne-ar încânta simțurile (vizual, auditiv, olfactiv etc.) atunci când executăm o sarcină, mai ales dificilă, de la introducerea în peisaj a unei culori exotice și până la adulmecarea regulată a unui parfum care ne place, pentru a ne menține treze atenția și curiozitatea față de activitatea derulată.
A doua cea mai bună opțiune pe care o avem pare a fi să ne relaxăm într-un mod constructiv. S-a demonstrat științific că cei care practică uzual tehnici de meditație prezintă o dezvoltare superioară a acelor regiuni cerebrale asociate cu atenția, în timp ce alte studii au descoperit că scorurile înregistrate de diverși indivizi la teste de atenție au crescut după un scurt curs de meditație.
Memoria pe termen scurt contează pe termen lung
Asemenea atenției, memoria pe termen scurt este una dintre funcțiile cruciale aflate în linia întâi a creierului uman. Tot ceea ce știm și ne amintim, fie că este vorba despre un eveniment, o abilitate sau un banc, și-a croit drumul către stocarea în creierele noastre trecând mai întâi prin „frontul de luptă” al memoriei pe termen scurt.
Dar aceasta este mult mai mult decât anticamera formării amintirilor pe termen lung, este chiar locul unde informația este antrenată și organizată. Spre exemplu, de fiecare dacă atunci când faci ceva care implică efort și atenție concentrată, îți folosești memoria pe termen scurt. Ea funcționează ca un fel de „caiet de schițe”, pentru reținerea temporară a informației care este procesată la un moment dat. A fost chiar poreclită „Post-it-ul creierului”.
Memoria pe termen scurt poate fi privită ca abilitatea de a înmagazina și procesa informația simultan. Ea păstrează în minte o cantitate redusă de informație (standard, cam șapte elemente sau chiar mai puțin) într-o stare activă și disponibilă pentru o scurtă perioadă de timp (în general cam 10-15 secunde, uneori chiar și până la un minut).
În cazul de față, de pildă, pentru a înțelege această frază, începutul ei trebuie ținut minte în timp ce citești restul, o sarcină îndeplinită de memoria pe termen scurt. Alte exemple des întâlnite sunt memorarea temporară a unui fragment de informație pentru a executa o sarcină cu ajutorul său (ții minte rezultatul unei operații matematice pentru a-l folosi mai departe într-un calcul sau ții minte un argument convingător până ce interlocutorul tău își încheie „pledoaria”, în timpul unei conversații) și traducerea simultană dintr-o limbă în alta (translatorul stochează informația într-o limbă și o transmite oral în altă limbă).
Practic, memoria pe termen scurt nu lucrează cu ceea ce s-ar putea numi concepte complexe, ci mai degrabă cu legături și indicatoare, pe care creierul le poate scoate la iveală din cunoașterea acumulată. Orice ar fi, memoria pe termen scurt reprezintă un standard al creierului uman, dar unii oameni au o memorie mai bună decât alții.
Important de notat, capacitatea memoriei pe termen scurt este un indice al succesului academic mai reprezentativ chiar decât coeficientul de inteligență (IQ), așadar întrebuințarea sa este una de bun augur. Și, probabil, ea poate fi și îmbunătățită. Unele studii au demonstrat că programele de exersare a creierului direcționate specific înspre memoria pe termen scurt pot produce creșteri de performanță și chiar există câteva astfel de pachete de exerciții pe piață. Dar nu este încă foarte clar dacă acestea te fac mai bun și la altceva decât la testele de memorie de scurtă durată în sine și atât. Adică, nu s-au demonstrat încă beneficiile funcționale, din viața reală, ale acestor „antrenamente”.
Rațiunea și logica nu sunt dușmanii emoțiilor
Ne place să ne privim pe noi înșine ca pe niște ființe logice și raționale. Și așa și putem fi – dar nu fără ceva efort. Gândirea logică presupune să ne comportăm asemenea unui microprocesor, executând operarea în pași a informației, prin folosirea regulilor logicii. Acest lucru nu le vine natural tuturor oamenilor, fiind necesară oarece instruire exterioară și uneori îndelungată.
Chiar și așa, uneori ne este greu să menținem o perspectivă pur rațională asupra lucrurilor. Ideea deja populară potrivit căreia „emisfera stângă a creierului este jumătatea logică a ființei umane” conține un sâmbure de adevăr. Studiile imagistice au demonstrat că regiunea cerebrală cunoscută sub numele de „cortex prefrontal stâng” este esențială în formularea gândurilor logice, în majoritatea timpului chiar fără a avea nevoie de contribuția jumătății drepte.
Dar, atunci când se instalează conflictul între ceea ce pare logic și convingerile noastre deja formate, zona dreaptă a cortexului prefrontal intervine pentru a soluționa situația confuză. Din nefericire (credem noi, la o primă impresie), emisfera dreaptă învinge de obicei. Studiu după studiu, toate cercetările neurologice au demonstrat că, acolo unde informațiile noi intră în conflict cu credințele deja formate, creierele noastre se contorsionează astfel încât să mențină intacte vechile convingeri în loc să le revizuiască și să le actualizeze.
O altă surpriză vine din faptul că, opus credinței populare, emoțiile nu reprezintă în mod necesar inamicul rațiunii. Oamenii care au suferit traume ale zonei cortexului prefrontal responsabilă de procesarea emoțiilor au reale probleme în a lua decizii, de orice natură ar fi ele, mai ales atunci când nu există niciun fel de avantaj logic în cazul vreunei opțiuni posibile.
Așadar, îmbrățișarea intuiției și a sentimentelor noastre care nu sunt tocmai logice atunci când avem de luat decizii s-ar putea să ne ajute să hotărâm totuși rațional. Dar nu mereu: alte studii au demonstrat că emoțiile puternice pot interfera cu abilitatea noastră de a fi logici, mai ales atunci când sunt implicate persoane la care ținem într-un fel sau în altul.
Dar este ceva ce putem face pentru a deveni mai logici, în afară de a fi conștienți de diferența dintre sentimente și rațiune? Vinod Goel, psiholog al York University, din Toronto, Canada, susține că un anumit tip de impuls electric la nivelul capului s-ar putea dovedi folositor, la un moment dat. „Tehnicile de stimulare cerebrală ar putea oferi, eventual, o rută către îmbunătățirea raționării”, susține specialistul. Echipa sa a utilizat o abordare similară pentru îmbogățirea gândirii creative și, crede Goel, „este legitim să considerăm că este posibilă aplicarea acelorași tehnici pentru a ne spori și abilitatea de a gândi logic”.
Pentru moment, însă, nu există nicio scurtătură. Studii recente au indicat că antrenarea, preț de câteva luni, a gândirii raționale, ca parte a pregătirii pentru admiterea la facultate a unor indivizi, a înmulțit numărul de conexiuni neuronale între lobii frontali și parietali, precum și între cele două emisfere ale creierelor acestora. Totuși, în lipsa exercițiului regulat, acest efect a dispărut aproape în întregime la câteva luni de zile de la încheierea pregătirilor.
Întrebuințarea e mama învățăturii
Învățarea este ceva ce creierul face în mod natural. Mai mult, o face în fiecare minut în care suntem treji, proces început de el chiar cu o lună înainte de momentul nașterii oricăruia dintre noi. Este procesul prin care acumulăm și stocăm informație (utilă și inutilă) și deprindem aptitudini. Îl putem eficientiza?
Studiile orientate asupra conceptului de învățare subliminală au băgat sub un „duș rece” ideea potrivit căreia cunoașterea se poate strecura în creiere în absența efortului conștient. Adică au infirmat-o, prin urmare tot concentrarea asupra detaliilor unei probleme până ce toate datele sunt complet acumulate în creier rămâne la baza învățării.
Răspunsul stă în procesul fizic ce are loc în timpul învățării. În timp ce procesează informația, creierul stabilește și distruge conexiuni, dezvoltând și întărind sinapsele care conectează neuronii între ei sau atrofiindu-le. Atunci când învățăm în mod activ, stabilirea de noi conexiuni prevalează în fața distrugerii celor vechi.
Studiile pe cobai au demonstrat că acest proces de reorganizare a conexiunilor neuronale poate avea loc foarte rapid – la câteva ore după învățarea unei abilități așa cum ar fi traversarea unui tunel pentru a primi o recompensă culinară. Iar în unele regiuni ale creierului, îndeosebi în hipocamp, creierul fabrică noi celule-neuroni pe măsură ce învață.
Dar, condiția ca un circuit neuronal să devină stabil este ca el să fie folosit regulat odată ce a fost realizat. Acest lucru este în mare parte condiționat de mielinizare – procesul prin care un circuit stimulat suficient dezvoltă o teacă (mielină) ce-i învelește fibra nervoasă. Mielina accelerează conductivitatea, eficientizând funcționarea circuitului. Care ar fi, deci, metoda optimă de a învăța și reține lucruri noi?
Ei bine, răspunsul nu vine ca o surprinză pentru nimeni care a fost la școală: concentrare, memorie pe termen scurt pusă la treabă și, un pic mai târziu, rememorare activă a informației. Potrivit lui Alan Baddeleu, de la Universitatea din York, Marea Britanie, este un lucru bun să te testezi singur în acest fel, deoarece așa creierul consolidează noua conexiune neuronală realizată. Tot el sugerează încercarea conștientă de a conecta noi frânturi de informație acumulată cu ceea ce știm deja – ca o relaționare între nou și vechi. Acest lucru ar stabiliza conexiunea în creier și i-ar împuțina șansele de depreciere din cauza nefolosirii, fiind mereu readusă în actualitate prin noi și noi asocieri mentale.
Procesul de învățare continuă pe tot parcursul vieții, dar de ce este mult mai greu să învățăm lucruri noi odată ce suntem ajunși la vârsta maturității și mai ales a senectuții? Vestea bună este că nu pare să existe niciun motiv de natură psihologică al acestei încetiniri. În schimb, situația pare să aibă de a face cu faptul că petrecem mult mai puțin timp pentru a învăța lucruri noi, iar atunci când o facem, nu folosim același amestec potent de entuziasm și atenție pe care îl „injectează” copiii în procesul învățării.
Parte a problemei pare a fi faptul că adulții știu prea multe lucruri. O cercetare coordonată de Gabriele Wulf de la Universitatea din Nevada, în Las Vegas, a demonstrat că adulții tind să deprindă o aptitudine fizică nouă, precum lovirea unei mingi de tenis, de exemplu, concentrându-se la detaliile mișcării. Copiii, însă, nu-și bat capul cu amănunte de acest fel, ci se concentrează pe trimiterea mingiei către punctul dorit.
Atunci când Wulf i-a învățat pe „pacienții” săi adulți să învețe mai degrabă în stilul în care o fac copiii, ei au deprins mișcările mult mai rapid. Aceeași situație ar putea fi valabilă și cu privire la acumularea de informații. O metodă încercată și testată este să rămâi activ. Îmbătrânirea duce la deprecierea țesutului cerebral, dar este foarte posibil ca acest lucru să fie determinat de cât de puțin mai sunt dispuși vârstnicii să își folosească mintea, comparativ cu cei tineri.
Cu ceva exercițiu, creierul poate reveni la viață. În cadrul unui studiu, s-a demonstrat că 40 de minute de exerciții mentale de câte trei ori pe săptămână timp de un an au mărit dimensiunea hipocampului unor indivizi – regiune crucială pentru învățare și memorare. De asemenea, s-a îmbunătățit conectivitatea în tot creierul, facilitându-se absorbția de noi informații.
Cunoaște adevărul și el te va elibera… de ignoranță
Una dintre caracteristicile cele mai folositoare ale creierului este abilitatea de a absorbi fragmente de informație și a le conecta între ele. Cunoașterea este, până la urmă, putere, deoarece cu cât știi mai multe, cu atât ești mai bine echipat să-ți gestionezi viața. Dar ce anume este cunoașterea? Cum sunt datele stocate, organizate și reamintite atunci când este necesar?
Evident, cunoașterea se bazează pe memorie – îndeosebi pe acel tip de memorie care stochează informațiile generice despre obiecte, locuri, întâmplări și oameni, cunoscut sub denumirea de „memorie semantică”. Aceasta este acea porțiune a memoriei care știe că Bucureștiul este capitala României, o țară din sud-estul Europei – dar nu acea parte care stochează și amintirile unei ieșiri la un restaurant aici.
Cunoașterea nu ține atât de mult de cantitatea de informație stocată, cât de modul în care o organizezi pentru a crea o înțelegere bogată și detaliată a lumii, care conectează într-o rețea tot ceea ce creierul tău știe. Observarea unui câine, spre exemplu, activează automat alte crâmpeie de informație despre câini din creierul tău: cum arată, cum miros, cum sună și se mișcă, numele altor câini pe care îi știi și ceea ce simți în general față de aceste animale.
Așa trecem prin viață. Modul în care creierul reușește să îndeplinească funcțiile acestui mecanism colosal de complex este departe de a fi fost înțeles. O propunere recentă susține că ar dispune de un „centru” (de comandă) care aplică „etichete” de categorii pe absolut tot ceea ce știm și întâlnim, permițându-ne să conectăm între ele lucrurile care au un anumit nivel de legătură unele cu celelalte.
În 2003, Tim Rogers, specialist în psihologie cognitivă la Universitatea din Wisconsin-Madison, SUA, a propus lobul temporal anterior (LTA) ca deținând acest rol de „centru”. LTA este grav afectat în cazul oamenilor suferinzi de demență semantică, care își pierd progresiv cunoștințele despre sensul cuvintelor și al obiectelor, dar își amintesc în continuare datele lor biografice, spre exemplu, și își pot încă manifesta abilitățile.
Experimente desfășurate de atunci și până astăzi au întărit această teorie – atunci când LTA-ul este dezactivat temporar de un mic puls electromagnetic, oamenii își pierd capacitatea de a numi obiecte și de a înțelege sensul cuvintelor. Roger susține că în lipsa acestui sistem am fi extrem de derutați și confuzi cu privire la modul în care se potrivesc și se îmbină lucrurile între ele. „Atunci când faci un colaj, de exemplu, și rămâi fără scotch, cum îți dai seama că poți folosi lipici în schimb? Scotch-ul nu este similar cu lipiciul ca formă, culoare sau mod de folosire. Ai nevoie de o reprezentare mai profundă care să îți evidențieze similaritatea funcțională între cele două”, susține cercetătorul.
Vestea bună este că nu pare să existe o limită a cunoașterii care încape într-un creier. Din câte știm, nimeni nu a rămas vreodată fără spațiu de stocare. Deși, mai cred cercetătorii, este posibil ca mintea umană să funcționeze mai lent la bătrânețe și din cauza faptului că este prea plină, asemenea unui hard-drive vechi și fără prea mult spațiu liber.
Fii creativ! Dar cum?!
Mai mulți neurologi de renume și-au concentrat eforturile în sensul investigării fenomenelor care au loc în creier în timpul proceselor creative. Și descoperirile lor cele mai recente sugerează că distincția între emisfera dreaptă și cea stângă ale creierului nu ne oferă nici pe departe o imagine completă a modului în care creativitatea este implementată în creier.
În schimb, întregul proces al creativității – de la preparare la incubare la iluminare la verificare – constă din interacțiunea mai multor procese cognitive, atât conștiente, cât și inconșntiente, cu emoțiile. În funcție de nivelul procesului creativ și a ceea ce încearcă individul să creeze, diferite regiuni cerebrale sunt recrutate pentru a îndeplini sarcina.
Important, multe dintre aceste zone ale creierului lucrează „în echipă” pentru a executa o sarcină, iar aceasta implică structuri din ambele emisfere cerebrale. Când suntem atenți la lumea exterioară sau încercăm să rotim mental o imagine fizică în capul nostru (de exemplu când ne imaginăm cum vom face să încapă o geantă mare în portbagajul mașinii), atunci zona câmpurilor oculare frontale și cea a șanțului intraparietal vor fi activate. Dacă, în schimb, sarcina implică solicitări mai importante asupra limbajului, atunci aria lui Broca și aria lui Wernicke intră în acțiune.
Experimentele derulate de specialistul în neurologie John Kounios, de la Drexel University, în Philadelphia, SUA, sugerează că motivul pentru care nu suntem cu toții atât de creativi încât să devenim autori de carte milionari sau inventatori e acela că unele creiere sunt mai bine echipate pentru creativitate decât altele. Măsurătorile realizate prin electroencefalografie (EEG) asupra unor voluntari au indicat existența în mod natural a unor praguri mai înalte ale activității cerebrale în lobii temporali ai emisferei drepte la oameni care rezolvau problemele mai degrabă prin intuiție și inspirație de moment decât cu ajutorul logicii.
Potrivit lui Kounios, cercetările recente indică faptul că dimensiunea creativă a creierului este cel mai probabil una ereditară, dar chiar și în cazul unor minți mai degreabă logice există o pleiadă de trucuri prin care să poată aluneca înspre panta creativității. Un prim pas, destul de dificil, în acest sens, este acumularea unei cantități generoase de informație diversă în „stoc”, pentru ca subconștientul să aibă cu ce lucra.
Odată ce acest pas este satisfăcut, vine momentul să cultivăm o stare generală de relaxare și de gândire pozitivă, făcând o pauză și ocupându-ne mintea cu ceva complet diferit – cum ar fi admirarea priveliștii sau chiar vizionarea unor filmulețe amuzante pe internet. Studiile au demonstrat clar că ideile noi se conturează mult mai ușor în creier atunci când omul are o stare de spirit fericită, decât una anxioasă și stresată.
Mai mult chiar, în mod neașteptat, procesul creativității pare a fi mai viu și mai fertil atunci când mintea devine prea obosită pentru a gândi logic și a se concentra, moment prielnic astfel pentru formularea ideilor creative. Așa se face că un studiu din 2011 a demonstrat că persoanele matinale au parte de cele mai creative idei ale lor târziu în noapte, iar „păsările nocturne”, acei oameni care funcționează mai bine noaptea, sunt foarte creativi dimineața.
Altfel spus, zona creativă a minții funcționează cel mai bine tocmai atunci când mintea rațională începe să tacă și când ne simțim creierul epuizat; prin urmare, în astfel de momente ar trebui să ne exersăm imaginația. Mai multe experimente, care au inclus stimularea cerebrală, în cadrul cărora activitatea lobului temporal drept era intensificată, iar cea din stângul suprimată, s-au soldat cu o creștere de 40% a ratei capacității de rezolvare a problemelor de către indivizii supuși experimentării.
Deci, poate că ar trebui să reconsiderăm raportul importanței dintre mintea rațională și cea creativă.
Ce este inteligența?
Inteligența a fost dintotdeauna ceva greu de măsurat și de cuantificat; îndeosebi pentru că ea pare a implica o foarte mare parte a creierului și din acest motiv nici măcar nu poate fi considerată „un singur lucru”, un concept individual și autonom. De aceea, inteligența este și ceva greu de definit în termeni obiectivi și universali. Practic, nu știm exact ce este, decât poate, foarte generalist vorbind, capacitatea de adaptare la situații noi a individului.
Scorurile înregistrate în cazul diverselor tipuri de teste IQ au demonstrat în numeroase rânduri că oamenii care obțin în mod special punctaje mari – sau mici – la un astfel de test au rezultate asemănătoare la toate celelalte teste. Acest tip de performanță a creierului ar putea fi, deci, reprezentat printr-un singur factor de inteligență general, sau „g”, destul de sugestiv cu privire la succesul academic, la bunăstare, sănătate și durată de viață.
Deci, mai multă inteligență, sau o inteligență mai dezvoltată, este în mod cert un lucru bun. Dar de unde vine ea? În bună măsură, răspunsul pare a se afla în ADN-ul nostru. În 1990, primele studii efectuate pe gemeni au demonstrat că rezultatele la testele IQ ale gemenilor identici crescuți separat erau mult mai apropiate între ele decât cele ale gemenilor doar asemănători crescuți împreună.
De atunci și până astăzi, au fost identificate un număr de gene responsabile de coeficientul de inteligență, dar ele par să aibă un efect minor și probabil că sunt doar de ordinul miilor. Acest lucru nu înseamnă că mediul este lipsit de importanță în ce privește dezvoltarea inteligenței, mai ales în copilărie. În timp ce creierul se formează, totul, de la regimul alimentar și până la educație și stimulare, joacă un rol imens în conturarea structurilor cerebrale necesare pentru formularea gândului inteligent.
Astfel, copiii cu un regim alimentar precar și lipsiți de educație sunt foarte puțin susceptibili de a-și împlini vreodată acel potențial genetic pe care, poate, îl au. Dar chiar și în cazul copiilor educați și bine hrăniți, efectele aduse de mediu se depreciază în timp. Până la vârsta maturității, importanța bagajului genetic ajunge să se reflecte în până la 60%-80% din relevanța scorurilor înregistrate de indivizi la testele de inteligență, comparativ cu sub 30%, în cazul copiilor mici.
Fie că ne place sau nu, începem să ne asemănăm la inteligență tot mai mult cu rudele noastre apropiate pe măsură ce îmbătrânim. Așadar, dacă genele joacă un rol atât de important la maturitate în ce privește inteligența, există ceva ce putem touși face, ca adulți, pentru a ne perfecționa IQ-ul?
Vestea bună este că un anumit tip de inteligență se tot îmbunătățește de-a lungul vieții. Majoritatea oamenilor de știință fac distincția între inteligența fluidă, care măsoară capacitatea de a raționa, învăța și identifica tipare, și inteligența cristalizată, suma întregii cunoașteri a unui om de până în momentul vorbirii. Inteligența fluidă se încetinește cu vârsta, dar inteligența cristalizată nu suferă acest proces depreciativ.
Așadar, în timp ce devenim cu toții ceva mai înceți pe măsură ce îmbătrânim, adică mai puțin inteligenți, devenim totodată și puțin mai deștepți, grație experienței acumulate. Dar, atunci când oamenii de știință vorbesc despre sporirea puterii creierului, ceea ce îi preocupă îndeosebi este tocmai inteligența fluidă – abilitatea generală de a manipula informația, rezolva probleme și genera idei.
Spre deosebire de priceperea și măiestria specifice – de a rezolva sudoku sau a juca șah, de exemplu -, inteligența fluidă este transferabilă, în sensul că, dacă o cultivi, te poți aștepta ca asta să determine beneficii în multiple paliere ale vieții. Puține subiecte în psihologie sunt mai controversate decât posibilitatea ascuțirii inteligenței, dar cele mai promițătoare probe că acest lucru este posibil vin chiar de la un joc de antrenare a creierului remarcabil de incomod, numit „dual n-back”, care implică un test de memorie vizuală și auditivă.
Descoperirea principală pe care acesta o aduce este că devenim mai inteligenți făcând lucruri care ni se par inconfortabile și dificile. Altfel spus, este foarte în regulă ca, odată ce ai devenit campion la cuvinte încrucișate, să continui să desfaci integrame pentru amuzament, dar, dacă îți dorești sa devii și mai inteligent, fă neapărat ceva la care nu ești chiar bun.
Această idee – că pentru a ne spori inteligența trebuie să ne simțim cumva neplăcut – ne ajută să ne răspundem și la întrebarea dacă tehnologia ne face mai inteligenți sau mai proști. Desigur, depinde. Folosind-o ca să eliminăm sarcinile cognitive, ar putea avea un efect negativ – de asta merită să ne forțăm un pic creierele și să încercăm să navigăm prin oraș fără GPS, de exemplu.
Folosind-o ca să ne expunem la noi situații solicitante, pe de altă parte, ar putea fi util. De asemenea, specialiști precum Ian Leslie, autorul cărții „Curious”, ne îndeamnă să ne cultivăm „curiozitatea epistemică” – nu o căutare împrăștiată după noutate, ci un angajament intim focusat și disciplinat în sensul stăpânirii unor noi valențe.
Și, pentru că trăim în Era Internetului, în loc să oscilăm haotic printre subiecte atunci când navigăm online, ar fi preferabil să alegem un subiect în care să ne implicăm profund; să punem deoparte tabletele și să citim cărți; să descoperim oameni care ne împărtășesc interesele; să încercăm să învățăm din experiențe și fapte în loc să ne bazăm pe căutările de pe internet.
Așa cum a spus-o și Einstein, „omul nu ar trebui să urmeze țeluri accesibile. El trebuie să își dezvolte instinctul de realizare a ceea ce cu greu poate realiza prin cele mai mari eforturi ale sale”. Și umblă vorba că el era un tip destul de inteligent.
