Îndrăznesc să cred că era explorării spațiului cosmic, care a început acum mai bine de șase decenii, marchează triumful rațiunii, triumful științei. Poate să pară surprinzător, dar tocmai explorarea spațiului cosmic este marcată de tot soiul de superstiții și ritualuri magice. Nu este nimic îngrijorător în asta. Eu le privesc doar ca pe niște modalități de eliberare a tensiunii uriașe implicate de misiunile spațiale.

În secolele trecute marinarii aveau o sumedenie de superstiții stranii, nu se fluiera pe punte, pentru a nu aduce furtuna, era loc de ghinion dacă se pleca pe mare vinerea în schimb scufițele de bebeluși aduceau noroc, la fel ca și pisicile negre aduse la bord. Erau oarecum firești aceste superstiții, într-o vreme în care călătoriile pe mare erau adevărate expediții într-un necunoscut plin de pericole. Ele aveau rolul de a oferi acele iluzii menite să alunge teama. Dacă respectai anumite ritualuri erai la adăpost de pericolul ascuns la fiecare pas.

Reminiscențe ale acelor vremuri au supraviețuit până în zilele noastre, făcându-și locul chiar și în lumea rațională a explorării spațiului cosmic.

Nici o lansare pe 24 octombrie

În ziua de 24 octombrie a anului 1960 prototipul unei rachete intercontinentale de tip R-16 se afla pe rampa de lansare a cosmodromului Baikonur din Kazahstan, în așteptarea decolării programate pentru ora 19. În jurul ei roiau specialiștii care efectuau ultimele verificări și reparații.

Racheta balistică intercontinentală R-16

Inițial lansarea a fost programată pentru 23 octombrie. Din nefericire au apărut câteva probleme legate de sistemele de alimentare cu combustibil (dimetilhidrazină) și oxidant (tetraoxid de azot). La aceste probleme s-a adăugat și defectarea unui distribuitor de curent electric. Nu intru acum în detalii, probabil că voi detalia subiectul într-un viitor articol. În acest moment existau două soluții pentru remedierea problemelor apărute. Fie se goleau rezervoarele de carburant și oxidant, după care s-ar fi realizat reparațiile necesare, fie reparațiile erau realizate cu racheta alimentată. Prima dintre ele ar fi implicat o lungă amânare a lansării rachetei R-16. Varianta aceasta a fost exclusă rapid. Presiunile politice erau mult prea mari. Se apropia ziua aniversării revoluției bolșevice și era imperioasă anunțarea unui nou succes al țării oamenilor muncii. Cea de-a doua soluție impunea un termen foarte strâns pentru lansare: în maximum două zile trebuia efectuată lansarea.

Revin la seara zilei de 24 octombrie. La ora 18:45, cu circa 30 de minute înainte de ora programată pentru lansare, în jurul rachetei încă se mai aflau circa 250 de specialiști. În acest moment pornește accidental motorul treptei a doua. Jetul acestuia ajunge imediat la rezervorul de combustibil al treptei întâi, producând o explozie uriașă. O minge de foc cu diametrul de mai bine de 100 de metri a înghițit rampa de lansare. 74 de oameni mor imediat. Lor le urmează în săptămânile următoare alți 48, oameni care nu au putut supraviețui rănilor grave produse în timpul catastrofei.

În anul 1963, tot pe 24 octombrie, şi tot la cosmodromul de la Baikonur, o rachetă intercontinentală cu două trepte era pregătită pentru o lansare de test. De această dată lansarea avea loc dintr-un siloz subteran. Fără să își dea seama că există o scurgere de oxigen lichid dintr-unul din rezervoare echipa care pregătea lansarea, alcătuită din 11 persoane, coboară cu liftul către baza rachetei. Se produce o scânteie la unul dintre panourile electrice care declanșează un incendiu, în atmosfera bogată în oxigen din interiorul silozului. Urmează și o explozie care distruge complet silozul. În catastrofă mor șapte oameni.

Două catastrofe în aceeași zi, la distanță de trei ani? Curat și tragic ghinion! De atunci încoace rușii nu mai fac nici o lansare în ziua de 24 octombrie, care a devenit ”ziua neagră” a cosmodromului din Baikonur. Oficial, ziua aceasta este dedicată comemorării victimelor celor două tragedii.

Fatidicul număr 13

Sunt convins că vă este cunoscută aventura misiunii Apollo 13, așa că nu voi intra în detalii. Misiunea a demarat pe 11 aprilie 1970, dată care ascundea fatidicul număr 13. Dacă adunați cifrele care formează data (11, 4, 70) obțineți 1+1+4+7=13! La 56 de ore după decolare explodează unul dintre rezervoarele de oxigen lichid. Asta se întâmpla în seara zilei 13 aprilie… ghinion! Cauza defecțiunii, avea să se stabilească mai târziu, a fost un scurtcircuit la unul dintre termostatele din interiorul rezervorului de oxigen lichid. Cel mai probabil, izolația acestuia a fost afectată de testele de la sol, care se efectuau la o tensiune de 65 V, mult mai mare decât tensiunea nominală de funcționare, care era de 28 V. Așa cum știți, în cele din urmă, astronauții misiunii Apollo 13 au reușit să revină nevătămați pe Pământ.

Modul de serviciu al misiunii Apollo 13, după avaria suferită în ziua de 13 aprilie.

Au trecut anii. Americanii aveau acum un nou vehicul: naveta spațială. Inițial numărul de identificare a misiunii era format din STS (Space Transportation System), urmat de numărul de ordine al misiunii. Regula a fost respectată până la al noulea zbor al navetei, STS 9.

Se apropia cu repeziciune cea de-a 13-a misiune a navetei. În acest moment administratorul din acea vreme al NASA, James M. Beggs, care suferea de triskaidekafobia (frica obsesivă de numărul 13), decide să se schimbe identificarea misiunilor, pentru a se evita fatidicul număr. Începând cu 1984 s-a trecut la un sistem de codificare destul de complicat. Să luăm spre exemplu misiunea STS 41-B. Prima cifră, 4, reprezenta în al câtelea an fiscal de la lansarea primei navete spațiale a fost programată misiunea. (Chestia asta este suficient de complicată pentru mine, deoarece anul fiscal în SUA nu coincide cu anul calendaristic.) În cazul misiunii STS 41-B, a fost 1984, la patru ani de la anul fiscal al primului zbor al navetei spațiale. A doua cifră reprezenta locul de lansare (1 era Kennedy Space Center, 2 era Space Launch Complex 6 de la baza Vandenberg). Litera indica ordinea programată a lansării. În cazul nostru, misiunea STS 41-B a fost a doua misiune programată în anul respectiv. Uff… un sistem complicat, care lăsa loc confuziilor.

Abia după dezastrul navetei Challenger, din 28 ianuarie 1986, NASA a revenit la sistemul de identificare după numărul de zbor al navetei spațiale.

Alunele norocoase

Sovieticii erau pe cai mari. Pe 12 septembrie 1959 a fost lansată sonda Lunik 2, care, conform programului, s-a izbit de suprafața Lunii pe 13 septembrie. În același an, pe 4 octombrie, a fost lansată sonda Lunik 3, care a trecut prin apropierea satelitului natural al Pământului și a transmis primele imagini ale feței nevăzute a Lunii.

Americanii nu puteau rămâne în urmă, iar NASA a demarat misiunile Ranger pentru studierea Lunii la începutul anilor 1960. Prima lansare din programul Ranger a avut loc în ziua de 23 august 1961. Lansarea se efectuează cu succes, dar sonda nu reușește să se înscrie pe traiectoria către Lună. A urmat Ranger 2, pe 18 noiembrie 1961. Nici de această dată nu se reușește înscrierea pe traiectoria către Lună. Ranger 3, lansată pe 26 ianuarie 1962, se înscrie pe o traiectorie greșită către Lună și nu reușește impactul cu suprafața selenară. Totuși ”reușește” să transmită imagini către Terra. Din nefericire, Luna nu apare în nici un cadru. Pe 24 aprilie 1962 este lansată Ranger 4. Se pare că s-a înscris pe traiectoria corectă către Lună, dar se pierde contactul cu sonda. Pe 18 octombrie 1962 este lansată sonda Ranger 5. Și de această dată sonda se înscrie traiectoria corectă către Lună, dar nu se reușește trecerea pe alimentarea de la panourile solare. După opt ore de la lansare bateria internă este complet epuizată iar instrumentele sondei încetează să mai funcționeze. Pe 30 ianuarie 1964, este lansată sonda Ranger 7. Aproape totul a decurs conform planului, cu o singură excepție, semnalul camerei care ar fi trebuit să transmită imagini ale Lunii înainte de impact era mult prea slab. Practic, Ranger 7 nu a reușit să transmită nici o imagine a Lunii.

Foarte multe eșecuri, inacceptabil de multe. NASA părea incapabilă să facă ceea ce reușiseră sovieticii încă din 1959. Desigur, inginerii agenției spațiale americane au luptat din răsputeri pentru a remedia toate problemele cu care s-au confruntat, dar mai aveau nevoie de ceva. Aveau nevoie de puțin noroc.

Pe 28 iulie 1964 decola sonda Ranger 7, care urma să impacteze Luna în zona Mării Norilor (Mare Nubium). Directorul misiunii, Harris Schurmeier, aduce la centrul de control al zborului o pungă cu alune, pentru a detensiona un pic atmosfera. Întâmplător, sau nu, misiunea sondei Ranger 7 a fost încununată de succes. De atunci încoace alunele sunt nelipsite în momentele de mare încordare din timpul etapelor decisive ale misiunilor spațiale robotice. Ele aduc noroc. Mai mult decât atât, în noiembrie 2013, atunci când Agenția Spațială Indiană (ISRO) a lansat Mars Orbiter Mission (MOM), JPL a postat pe pagina de FaceBook a misiuni: ”Du-te MOM și îndrăznește să faci lucruri mărețe. Pregătește-te pentru lansarea către Marte, dar nu uita unul dintre cele mai importante lucruri: pregătește alunele!” Urarea era însoțită de imaginea unui borcan cu alune.

Borcanul cu alune norocoase din timpul amartizării roverului Curiosity

Ritualuri

Așa cum ar fi de așteptat, ritualurile, respectate cu strictețe, le vom găsi mai ales în zona misiunilor cu echipaj uman. Ele îmbracă uneori forme stranii, iar originea lor este greu de descifrat.

De exemplu, membri echipajelor misiunilor americane, cu puțin timp înainte de a se îndrepta către vehiculul care îi va purta în Cosmos, se opresc din orice din orice activitate pentru un joc de cărți (Poker sau Black Jack). Jocul nu se oprește decât în momentul în care comandantul misiunii pierde o mână. Nu am reușit să aflu originea acestui ritual, dar el nu putea să apară decât pe timpul misiunilor Gemini. În schimb, un alt ritual de dinaintea lansării are o origine clară. În dimineața zborului astronauți americani mănâncă o omletă și o friptură, exact meniul consumat înaintea lansării de primul astronaut american, Alan Shepard.

Avem și pe partea rusească ritualuri. Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin era transportat cu un autobuz către rampa de lansare. Se pare că la un moment dat el a cerut să se oprească vehiculul pentru că avea o necesitate ce nu suporta întârziere. Autobuzul oprește, Gagarin coboară și urinează pe roata din spate, de pe partea dreaptă. De atunci încoace același gest îl fac toți cosmonauții care decolează de la cosmodromul Baikonur. Din motive lesne de înțeles femeile nu participă la acest ritual. Totuși adesea ele aduc flacoane cu propria urină, pe care le golesc pe roata amintită.

După căderea comunismul a apărut un nou ritual, probabil că cel mai straniu dintre toate: binecuvântarea ortodoxă. Cu puțin timp înainte de părăsirea hotelului în care au fost cazați, cosmonauții primesc vizita unui preot ortodox îmbrăcat în odăjdii de mare sărbătoare, care le rostește o scurtă slujbă ortodoxă după care îi invită să sărute crucea. Toți membri echipajului, indiferent de religie, sunt invitați să participe la această ceremonie. Anousheh Ansari, americancă de origine iraniană și de religie musulmană care a efectuat o călătorie la bordul ISS în 2006 își amintește în autobiografia ei momentul cu pricina. ”Rușii m-am întrebat dacă am vreo problemă să particip la o ceremonie creștină iar eu le-am răspuns că o rugăciune în orice limbă și în orice religie rămâne o rugăciune.”

Încheiere

Mai sunt și alte superstiții și ritualuri despre care nu am apucat să vă povestesc. Sper că nu le priviți cu vreo urmă de dispreț ci, mai degrabă, cu un zâmbet amuzat. Multe dintre ele sunt, de fapt, omagii aduse celor care au făcut primii pași în Cosmos, momente de rememorare a unor evenimente, care au marcat istoria explorării spațiului cosmic.