Când o idee de a „salva planeta” începe cu o explozie nucleară, te gândești că trebuie să fi existat o eroare undeva. Totuși, este foarte serios ceea ce a propus Andy Haverly, un tânăr doctorand american în informatică cuantică: declanșarea unei detonări atomice gigantice pe fundul oceanului pentru a combate schimbările climatice. Da, într-adevăr. Și, deși această propunere, pe cât de nebunească pe atât de originală, este acum criticată din toate părțile, ea reflectă și o stare de disperare din ce în ce mai palpabilă în rândul unor oameni de știință în fața inacțiunii globale în ceea ce privește clima.
Schimbările climatice sunt o realitate din ce în ce mai violentă: valuri de căldură, secete, dezastre naturale, creșterea nivelului mării… Dacă nu se face nimic, experții prevăd sute de milioane de strămutări legate de climă, pierderi economice colosale și daune ecologice ireversibile până la sfârșitul secolului. Confruntați cu această urgență, mulți cercetători lucrează la soluții numite tehnologii cu emisii negative: acestea vizează eliminarea dioxidului de carbon (CO₂) din atmosferă, principalul gaz responsabil pentru efectul de seră. Unele căi sunt deja cunoscute: plantarea de copaci, captarea carbonului din surse industriale, utilizarea betonului pentru a-l reține sau răspândirea biocărbunelui pe sol.
Însă o altă abordare atrage o atenție tot mai mare: erodarea accelerată a rocilor, care implică zdrobirea anumitor roci vulcanice (cum ar fi bazaltul), astfel încât acestea să absoarbă în mod natural CO₂ la contactul cu apa și aerul. Simplu pe hârtie, dar foarte complex la scară largă.
Aici intervine ideea lui Haverly. Într-o postare pe serverul de preprinturi arXiv (neevaluată de colegi), el propune rezolvarea problemei logistice a acestei metode… cu o explozie nucleară subacvatică de o putere fără precedent: 81 de gigatone, de peste 1.600 de ori mai mare decât Bomba Țarului, cea mai mare bombă testată vreodată. Scopul? Să pulverizeze peste 3,8 trilioane de tone de bazalt aflat sub fundul oceanului, într-o zonă îndepărtată a Oceanului de Sud. Odată reduse la praf, aceste roci ar reacționa chimic cu CO₂, captându-l pentru o perioadă lungă de timp. Și, întrucât bomba ar fi îngropată la mai mult de 3 km sub fundul mării, el speră că explozia va fi „conținută”, iar căderile nucleare „limitate”.
Bineînțeles, ideea este extrem de riscantă, incertă din punct de vedere tehnologic și criticată pe scară largă. În primul rând, trebuie menționat că autorul nu este nici climatolog, nici geolog, nici inginer nuclear. El nu explică cum ar putea fi fabricată o bombă de această dimensiune și nici cum ar fi transportată și instalată la o asemenea adâncime. În al doilea rând, consecințele asupra mediului ar fi potențial catastrofale: iradiere pe termen lung, perturbarea fundului mării, riscuri pentru ecosistemele marine și, bineînțeles, răspândirea materialelor radioactive la scară globală.
Chiar și Haverly recunoaște că explozia „ar cauza pierderi umane pe termen lung”, dar pune lucrurile în perspectivă: ar fi „o picătură în ocean” în comparație, potrivit lui, cu consecințele centralelor electrice pe cărbune. Această abordare a „răului mai mic” nu convinge nici experții… nici opinia publică.
Dacă această idee a provocat atâta agitație, este pentru că cristalizează o dilemă îngrijorătoare: ar trebui să recurgem la soluții extreme pentru a evita să ne provocăm stilurile de viață? Haverly propune o modalitate de a „curăța” carbonul fără ca nimeni să fie nevoit să consume mai puțin, să zboare mai puțin sau să profite de profiturile industriilor combustibililor fosili. Pe scurt: ce-ar fi dacă am rezolva problema fără a schimba nimic? Această fantezie a tehno-salvării este seducătoare, dar periculoasă. Pentru că riscă să întârzie și mai mult acțiunile concrete asupra cauzelor profunde ale problemei. Și în cazul unei explozii nucleare subacvatice, leacul s-ar putea dovedi mult mai rău decât boala.
În sine, propunerea lui Haverly este puțin probabil să vadă lumina zilei. Este nerealistă din punct de vedere tehnic, discutabilă din punct de vedere moral și respinsă de majoritatea experților. Dar simplul fapt că există, că este dezbătută și că unii o văd ca o soluție, arată măsura în care criza climatică împinge unele minți strălucite la limitele lor cele mai extreme.
Poll: Ce părere ai despre propunerea doctorandului american în informatică cuantică, Andy Haverly, de a declanșa o explozie nucleară subacvatică gigant pentru a combate schimbările climatice?
Revista “Ştiinţă şi Tehnică“, cea mai cunoscută şi longevivă publicaţie de popularizare a ştiintelor din România
Leave a Reply