Articol de Cătălin Beldea
Cred că toată lumea a observat că anul acesta a fost unul atipic. Pe plan global, nu numai la noi, acest an a fost diferit de toti ceilalți, probabil de la 1945 încoace, aș îndrăzni să spun. Și nu mă refer la un teritoriu anume, ci la întreaga planetă. Nu la cetățenii diferitelor state, ci la cetățenii planetei Pământ. Ca specialist al eclipselor, vă spun că anul 2020 a fost unul ieșit din comun și pentru acest fenomen, ba chiar continuă să fie atipic. Dar nu în sens mistic, ci științific.
Începând din 26 decembrie anul trecut și până în 14 decembrie anul acesta, vom fi avut 7 eclipse cu totul! Adică maximul din câte se pot produce în decursul unui an sau mai exact în 365 de zile, căci Universul nu are habar de 1 ianuarie al nostru…
Așadar, am avut parte de 4 eclipse de Lună prin penumbră, două eclipse inelare de Soare și pe 14 decembrie vom vedea o extraordinară eclipsă totală de Soare. Dar o vom putea vedea? Adică vom putea oare călători până în Patagonia sud-americană pentru a întâlni umbra Lunii, în aceste condiții de pandemie?
Ce este o eclipsă?
Eclipsa de Soare este prin definiție o ocultație. O eclipsă adevărată, se produce atunci când un corp ceresc fără lumină proprie intră în conul de umbră al unui alt corp ceresc fără lumină proprie. Un exemplu este eclipsa de Lună. Sau eclipsele sateliților celorlalte planete. Când un corp ceresc acoperă cu diametrul său, nu cu umbra, un alt corp ceresc, se numește că avem ocultație. Cu alte cuvinte, văzută de pe Terra, eclipsa de Soare e ocultație, căci Luna intră în fața altui corp, în acest caz, în fața Soarelui.
Există mai multe feluri de eclipse de Soare. Trebuie să spun că eclipsele sunt împărțite academic în tipuri diferite. Dar acest aspect ține strict de nomenclatură, pentru că din punctul de vedere al unui observator, aceeași eclipsă de Soare poate fi în același timp una parțială, inelară sau totală! Adică toate tipurile, dar din locuri diferite! Ca să fie totală sau inelară, observatorul trebuie să călătorească într-o bandă îngustă de doar 100 de km, în medie, e adevărat, foarte lungă, cam o treime din circumferința Pământului. De oriunde altundeva, însă, aceeași eclipsă este una parțială. Cu alte cuvinte, când vă întreabă cineva dacă ați văzut eclipsa totală din ’99, ați văzut o totală numai dacă ați fost pe banda de totalitate și ați văzut o parțială, dacă ați fost oriunde în alt punct de pe harta României. Fenomenul de “parțială” nu este ceva rar, în schimb totalitatea este destul de rară: se petrece în același punct de pe planetă, în medie, o dată la 375 de ani.
O incursiune periculoasă
Eclipsa totală din 2020 este una foarte specială, poate cea mai specială din ultima sută de ani, tocmai pentru condițiile de siguranță dictate de această pandemie.
Ca un avid “vânător de eclipse” ce mă aflu, cu 11 eclipse totale de Soare văzute pe șase continente, pot spune în mod evident că cel mai important aspect în alegerea unui loc de observație pentru acest tip de fenomen este siguranța personală, un concept care ține cont simultan de mai multe lucruri. În primul rând, țara trebuie să prezinte condiții politice favorabile unei expediții. Nu ai ce să cauți într-o zonă de conflict, cu atacuri sau răpiri teroriste frecvente.
Dacă înainte de pandemie aproape toate țările se calificau la “sigure”, în pandemie acest concept de “sigur” este foarte volatil. Peste aspectul de siguranță medicală, intervin și măsurile de carantină și interzicere de intrare pe teritoriul unor state sau din contră blocarea pentru câteva luni, în carantină forțată în teritorii necunoscute.
Eclipsa din 14 decembrie 2020
Eclipsa din 14 decembrie începe la răsăritul Soarelui, în Oceanul Pacific, continuă să se deplaseze spre vest prin Pacific, până atinge coastele chiliene, în America de Sud. De fapt acest continent este singurul traversat de eclipsă. Umbra Lunii intră pe teritoriul statului Chile cu câteva secunde înainte de ora 13, ora locală, plus 5 ore, adică la 18 ora României. Pentru că are doar 2400 km/h, în 4,5 minute, umbra Lunii trece Anzii, în Argentina, unde se găsesc cele mai bune condiții meteo pentru urmărirea acestei eclipse.
După condițiile politice ale locului de observație, prognoza meteo, privită statistic, e al doilea element de care țin cont când călătoresc spre acest fenomen. Din păcate, până pe 15 decembrie, Argentina este închisă cetățenilor europeni, evident din pricina situației pandemice.
Umbra își continuă periplul prin Oceanul Atlantic, până în apropiere de coastele africane, fără să le atingă, pentru că Soarele apune chiar înainte ca umbra să ajungă pe continent.
Cum se poate vedea o eclipsă în pandemie?
Evident că în anul 2020 sunt foarte multe soluții “tehnice” pentru a vedea eclipsa, chiar dacă un stat nu îți dă voie să îi calci teriroriul. Cel mai simplu este să zbori cu un avion privat în zonele din apropierea răsăritului sau apusului, acolo unde Soarele eclipsat se găsește aproape de linia orizontului. De deasupra Americii de Sud nu ar fi indicat, pentru că altitudinea Soarelui la momentul eclipsei este de 72 de grade și nu poate fi văzut prin geamurile avionului. O variantă ar fi fost un zbor spre capătul umbrei din Atlantic, de la apus, așadar. Fie din Brazilia, fie din Africa de Sud, ambele deschise turiștilor. Însă această soluție este pentru cei cu bugete foarte mari, un zbor de acest tip ridicându-se la cateva zeci de mii de euro, cu condiția să fie mai mult de 10 doritori care să plătească această sumă.
A doua variantă ar fi fost închirierea unui vas cu care să se facă o expediție pe ocean, mai exact un velier cu care să călătoreșri pentru câteva luni, fără să te oprești în vreun port până la revenire. Deși pare desprinsă din cărțile de aventuri ale lui Jules Verne, această opțiune ar fi fost foarte costisitoare, extrem de lungă ca durată în timp, și de ce să nu spunem, foarte periculoasă.
Pentru mine, a rămas, așadar, o singură variantă. Cea cu picioarele pe pământ, adică la sol, într-una din cele două țări peste care trece umbra Lunii: Chile sau Argentina. Am așteptat până la sfârșitul lui noiembrie ca Argentina să deschidă granițele pentru europeni, dar nu a fost să fie. Chile, în schimb, s-a deschis pe 23 noiembrie! Așa că imediat mi-am rezervat un bilet de avion!
Asta nu înseamnă că voi și călători în bandă, pentru că chilienii au pus o condiție care devine universal valabilă pentru pătrunderea pe teritoriul altui stat, în această pandemie: test Covid 19 negativ, cu 72 de ore înainte de îmbarcarea în ultimul avion spre destinația Santiago de Chile, singura poartă deschisă pentru străini.
Cu alte cuvinte, voi face incursiunea în Chile, doar dacă testul iese negativ. Emoțiile mele nu se opresc aici. Am studiat statistica norilor din ultimii 20 de ani, pentru zona traversată de eclipsă, adică regiunea Araucania. Este o porțiune îngustă, un pătrat dacă vreți cu latura de 100 km, situată la 800 km sud de Santiago, între oceanul Pacific și munții Anzi, zonă care este dominată de celebrul vulcan Villarrica și de lacul cu același nume. Foarte interesant este că, deși îngustă, fâșia dintre ocean și munți oferă condiții meteo diferite. La malul oceanului vremea e ceva mai bună, dar imediat ce înaintezi în continent, norii se formează și pentru vreo 50 de kilometri șansele de senin se reduc cu vreo 10%. Odată ajunși lângă munți, statistica arată mai bine, mai ales lângă lacuri. Se pare că acestea au propriul microclimat, din cauza temperaturii ceva mai scăzute de pe apă, față de zonele adiacente. De multe ori am vazut pe imaginile din satelit că deasupra lacului era senin, în timp ce, de jur împrejurul lui, staționau nori groși.
Așadar, dacă voi ajunge acolo, voi studia cu atenție fronturile atmosferice care vin din Pacific și probabil voi alege între zona de litoral – Hualpin și zona lacului Villarrica – Pucon. Asta în cazul în care autoritățile locale ne vor lăsa libertate de mișcare.
În privința imaginilor, am ales cel mai bun și mai ușor echipament posibil, cu gândul numai la mobilitate. Voi folosi o cameră Panasonic S1R și un teleobiectiv Sigma 100-400. Voi avea astfel posibilitatea să fotografiez din mână, dacă situația o va cere și va trebui să îmi schimb poziția în ultima clipă, fără posibilitatea de a monta trepiedul. Ca să vă dați seama de diferența statisticii norilor dintre Chile și Argentina, vă dau un exemplu. E aproximativ aceeași diferența dintre o zi din luna august de la Mamaia față de una la Cluj, în aceeași perioadă. Evident că șansele de senin sunt mai mari la mare, pentru simplul motiv că e altă climă, la fel și cu Argentina. Dar altă alternativă nu există. Chile are șanse de senin de 50%, în timp ce Argentina ar avea peste 70%, poate chiar 80%. Dar este un risc pe care nu am cum să îl ocolesc sau să îl înlocuiesc, anul acesta.
Pe lângă faptul că șansele de vreme bună sunt împărțite, mai există și riscul ca unele comune sau regiuni să fie carantinate. În acest moment nu se știu exact care sunt zonele în care voi avea voie să staționez sau doar să le traversez.
Evident că în cazul în care nu voi putea călători, din multele motive expuse mai sus sau pur și simplu apărute după ce se publică acest articol, există varianta urmăririi live a transmisiei acestui eveniment rar. Nu am văzut la televizor nicio eclipsă din 2006 încoace, dar puteți căuta streaming-uri live cu eclipsa din Chile și Argentina, cu siguranță vor fi anunțate câteva în ziua de 14 decembrie. Aș fi vrut să vă las câteva linkuri, dar Exploratorium văd că nu face deplasarea în Chile, din cauza Covid19, o alternativă ar putea fi site-ul timeanddate.com, dar nici ei nu sunt siguri că vor putea transmite din cauza restricțiilor din Argentina.
Așadar, notați-vă în calendar ziua de 14 decembrie și stați cu ochii pe eclipsă, între orele 17-19, cu atenție sporită pe perioada totalității deasupra Americii de Sud, între orele 18:00 – 18:25.
