V-am spus deja că zâmbetul a trebuit să învețe să stea nemișcat pe o suprafață pictată. Nu știu care a fost primul zâmbet din pictură – și pe cuvânt, că m-am documentat! Istoria artei nu are un certificat de naștere pentru expresiile feței, iar multe dintre primele imagini s-au pierdut.
Timp de secole, zâmbetul a avut interdicție pe pânză.
În arta greacă a sculturii, există celebra rețetă de „surâs arhaic”: o ușoară ridicare a colțurilor gurii, vizibilă pe chipurile unor statui din secolele al VI-lea și al V-lea înaintea erei noastre. Nu este neapărat bucurie. Mai degrabă o convenție artistică, un semn că voinicul ăla e viu, sănătos și disponibil pentru lupte sau petreceri. De zei, nici nu mai vorbesc.
În pictură zâmbetul adevărat apare mult mai târziu și rămâne, pentru multă vreme, o apariție rară. Unul dintre cele mai interesante exemple aparține pictorului sicilian Antonello da Messina. În Portretul unui tânăr, realizat în jurul anului 1470, personajul privește direct spre noi, iar colțul gurii pare să se ridice abia perceptibil. Nu râde. Nu încearcă să pară vesel. Are acea urmă de zâmbet care sugerează că în spatele chipului se întâmplă ceva. Muzeul Metropolitan din New York descrie expresia ca pe un zâmbet incipient, capabil să dezvăluie viața interioară a personajului[1].
Antonello nu a inventat zâmbetul pictat, dar a făcut ceva neobișnuit pentru epoca lui: a lăsat chipul să pară că răspunde privitorului. Apoi apare Leonardo. Mona Lisa a fost începută în jurul anului 1503 și a rămas alături de Leonardo da Vinci până la sfârșitul vieții lui. Nu a fost predată celui care a comandat-o. Leonardo a continuat să lucreze la ea, să modifice trecerile dintre lumină și umbră și să urmărească acel zâmbet care pare să apară și să dispară în funcție de locul din care îl privești. Mona Lisa NU este prima femeie care zâmbește într-un tablou. Este femeia al cărei zâmbet a devenit celebru, tocmai pentru că refuză să se explice. Poate că Lisa Gherardini era amuzată, politicoasă, melancolică sau pur și simplu atentă la cineva aflat în afara cadrului. Dar Leonardo a înțeles un lucru pe care fotografii îl vor descoperi mult mai târziu: un zâmbet nu stă doar în colțurile gurii. El se construiește în jurul ochilor, în obraji, în felul în care lumina se așază pe față și în imaginația celui care privește.
Pictorul și arhitectul renascentist Giorgio Vasari povestea că, în timp ce o picta pe Mona Lisa, Leonardo aducea muzicanți și oameni care să o facă să râdă, pentru ca expresia ei să nu devină tristă sau obosită. Poate că povestea a fost înfrumusețată de Vasari. Dar ea arată cât de importantă devenise, deja în Renaștere, problema zâmbetului: pictorul nu mai voia doar să reproducă chipul. Voia să păstreze o stare. Când fotografia a apărut, a moștenit ambele tradiții: portretul serios, cu buzele închise, și zâmbetul rar al picturii renascentiste. Era nevoie de timp ca acestea să se despartă.
Mona Lisa nici măcar nu este pictată pe pânză. Este pictată în ulei pe lemn de plop, iar faimosul ei zâmbet s-a născut din straturi extrem de fine de culoare și umbră[2] (N-am spațiu aici să detaliez, dar despre maestru Leonardo și Mona Lisa chiar m-am documentat și am fost pe urmele lor prin Milano și Franța. Dacă ești curios, vezi numărul 123 din ST).
Ep. 5 din seria „Zâmbetul, o istorie de care habar nu aveam”, de Adrian Bănuță.
Citește aici Ep. 1: „Zâmbiți, vă rog, mâine va fi mai rău”
Citește aici Ep. 2: „Să fotografiem fericirea”
Citește aici Ep. 3: „Ce se întâmplă când zâmbim”
Citește aici Ep. 4: „Say cheese”
[1] https://www.metmuseum.org/art/collection/search/435581
[2] https://collections.louvre.fr/en/ark%3A/53355/cl010062370
Jurnalist de televiziune, mediator și organizator de evenimente, Adrian coordonează Atelierele Știință & Tehnică.
Este președintele Asociației Science & Technology; organizatorul AstroFest, Sci+Fi Fest, al Caravanei Știință & Imaginație.
A susținut înființarea cluburilor STEAM în 200 de licee și este neobosit în promovarea evenimentelor care popularizează știința.
Leave a Reply