Suntem singuri în Univers?

V-ați uitat vreodată spre stele, întrebându-vă dacă undeva, acolo, în nemărginirea Universului, cineva sau ceva se uită înapoi spre dumneavoastră? V-ați întrebat vreodată dacă tot acolo, în imensitatea cosmosului, viața a apărut dintr-o scânteie, așa cum a făcut-o și pe Terra?

Sentimentul pe care îl trăim este unul confuz, atunci când ne ridicăm astfel de întrebări. Am vrea să credem că există și alte forme de viață inteligente în Univers. Și totuși, până acum am rămas complet singuri, o specie inteligentă într-un uriaș deșert cosmic. La nivel teoretic, lucrurile stau altfel. Pentru fiecare dintre cele 2.000 de stele pe care le vedeți cu ochiul liber, în mod normal, seară de seară (în serile senine se văd până la 6.000), există alte 50 de milioane numai în galaxia noastră. Iar Calea Lactee este doar una dintre cele peste 100 de miliarde de galaxii din Univers. Cu alte cuvinte, Soarele nostru este doar una dintre cele 10.000 de miliarde de miliarde de stele din cosmos. Evident, asta nu înseamnă că pe fiecare dintre planetele are orbitează astfeld e stele a apărut viață inteligentă, iar concluzia dezarmantă pe care o putem trage azi este, așa cum spunea anticul Socrate, că știm că nu știm nimic despre ce este acolo, în spațiu.

Există o ecuație celebră, realizată de astronomul Francis Drake, ecuație care ia în calcul rata formării noilor stele, numărul prezumptiv al stelelor cu planete solide, probabilitatea ca aceste planete solide să se afle în zona propice vieții (cel puțin așa cum o știm noi) și posibilitatea ca pe astfel de planete să apară ființe cel puțin la fel de inteligente ca noi. Astăzi, suntem mult mai îndreptățiți să completăm lacunele unei atare ecuații, mai ales datorită avansului tehnologic. Știm că numai în Calea Lactee, în fiecare an, se nasc 20 de noi stele, iar până acum am identificat peste 1.200 de planete orbitând în jurul stelelor, în afara sistemului nostru solar, un sfert dintre acestea fiind similare Terrei. Pe de altă parte, am descoperit puterea de adaptare și de rezistență a vieții pe o planetă. Însă modul în care apare viața și cât de ușor o poate face, rămâne un mister.

Unii astronomi consideră viața ca un factor inevitabil pe planetele care permit apariția ei. Alții susțin că viața în formele ei simple este comună în Univers, însă cea inteligentă este extrem de rară. Există și voci, așa cum este cea a cercetătorului Paul Davies de la Universitatea din Arizona, care afirmă că Terra este unică, iar noi suntem singuri într-un deșert de întuneric. Cam atât cu ecuațiile. Ce dovezi avem însă?
Se vorbește teribil în ultimele zile despre o extraordinară descoperire a roverului Curiosity pe Marte, o descoperire care ar putea intra în cărțile de istorie. Să fie vorba despre viață marțiană? O să vă dezamăgesc atunci când îl voi cita pe același Paul Davies, omul de știință care este de părere că și dacă viața microbiană ar fi descoperită pe Marte, asta nu ar însemna mai nimic.

Marte și Terra, în accepțiunea lui Davies, nu sunt ecosisteme independente. Cel mai probabil, viața are aceleași origini pe ambele planete. A descoperi viață pe Titan, singurul loc din sistemul nostru solar pe care există lichide, chiar dacă e vorba de etan, ar însemna, da, o revoluție. Pentru că atunci am vorbi de viață cu alte origini decât cele terestre sau, posibil, marțiene. Abia atunci am putea să ne încumetăm să susținem că viața abundă în Univers.

Mergem mai departe și vorbim de descoperirea unor microbi în sistemul nostru solar. Ce înseamnă asta? Înseamnă că încă nu avem nicio dovadă a existenței inteligenței similare cu cea umană. De aproape 50 de ani, scrutăm cerurile în speranța că vom surprinde măcar un singur semnal radio. Până acum nu a fost niciun rezultat. Absolut niciunul, dacă ne gândim că până și celebrul semnal WoW a fost dezmințit de către descoperitorul său ca probă a existenței vieții inteligente.

Evident, asta nu înseamnă că ET nu există acolo undeva. El poate exista, dar, la fel bine, să nu știe de existența noastră. Gândiți-vă că singura dovadă că noi existăm este reprezentată de semnalele radio pe care le tot trimitem în spațiul cosmic. Asta și luminile orașelor. Dar nu transmitem radio decât din preajma celui de al doilea Război Mondial. Nu am ajuns decât la 70 de ani lumină față de Terra. Ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă asta, imaginați-vă Calea Lactee ca având aceleași dimensiuni ca Bucureștiul. Iar dacă Terra ar fi cât celebra fântână de la Universitate, locul de întâlnire al studenților și îndrăgostiților din Capitală, atunci, ei bine, semnalul nostru radio nu a ieșit încă din Piața Universității. Reversul medaliei are același rezultat. Spațiul cosmic este imens, iar distanța la care presupusele planete pe care a apărut viața este, pur și simplu, mult prea mare ca să ajungă în timp util de la una la alta. De ce în timp util? Pentru că și viața pe o planetă are un termen de garanție. La fel cum și pe Tera va veni acel moment în care expansiunea Soarelui va face imposibilă viața în orice formă. Să nu disperăm însă, pînă acolo mai sunt cel puțin 4 miliarde de ani.

Pe de altă parte, vă invit la un scurt exercițiu de imaginație. Gândiți-vă că întreaga istorie a Pământului, de la formare și până azi, ar fi de 24 de ore. Atunci, viața microbiană terestră a apărut în urmă cu circa 6 ore. Acum 30 de minute au dispărut dinozaurii iar omul nu are o existență mai mare de 3-4 secunde. Atât doar. Un timp extrem de scurt pentru a putea să pretindem pretenții de a trimite un semnal suficient de departe pentru a putea fi auzit de presupușii extratereștri inteligenți.

V-ați întrebat vreoată cum ați reacționa dacă ați fi anunțați că viața inteligentă de origine extraterestră a fost descoperită? Ca avem contact cu alte civilizații din Univers? Ultimii ani ne-au arătat pregătiri asidue în acest sens. NASA are planurile ei, chiar și Biserica Catolică a anunțat că nu exclude existența „fraților noștri creștini” din Univers. Realitatea? Cel mai probabil că noi nu vom afla niciodată cum este să trăiești un asemenea moment. Chiar și dacă Terra nu este singurul loc cu viață inteligentă din Cosmos. Se pare, cel puțin până azi, că destinul nostru este acela de a ne duce viețile singuri, în acest deșert cosmic ce ne înconjoară. Și totul cu sentimentul că nu suntem singurii.