Despre LUCA, acronim pentru „Last Universal Common Ancestor”, ultimul strămoș în comun al tuturor organismelor vii, se puteau spune până acum puține lucruri, fiind considerat de unii cercetători doar un „montaj” de molecule într-o supă primordială, din care, sub presiunea evolutivă a mediului, s-au dezvoltat forme mai complexe.
Există însă și unii cercetători care consideră că LUCA ar fi avut deja o structură destul de complexă, asemănătoare unei celule, iar datele adunate în cadrul unui studiu al cercetătorilor de la Universitatea Illinois par a înclina balanța în favoarea acestei posibilități. Elementul-cheie este reprezentat de o structură existentă în bacterii, archaea și eucariote (plante, animale, ciuperci, alge și toate celelalte), care în opinia acestora ar trebui considerată un organit celular (structură specializată, localizată în citoplasma celulară, cu funcții specifice și membrană proprie) în toată puterea cuvântului.
Existența unui organit celular în bacterii contrazice definiția clasică a acestor organisme, a observat Manfredo Seufferheld. Potrivit acestuia, faptul că organitele nu sunt prezente în bacterii era „o dogmă a microbiologiei”, dar în 2003, înt-un articol apărut în Journal of Biological Chemistry, Seufferheld și colegii au arătat, în cadrul unor experimente pe Agrobacterium tumefaciens, că în bacterii, structura de stocare a polifosfaților este din punct de vedere fizic, chimic și funcțional aceeași cu cea a unui organit prezent în multe eucariote unicelulare, bogat în calciu și polifosfați.
În cadrul studiului lor, cercetătorii americani au reconstituit istoria evolutivă a unei enzime (H+-pirofosfataza vacuolară) comună acestor organite, dar prezentă și la archaea. Comparând secvențele genetice corespunzătoare acestei enzime în circa o sută de organisme, cercetătorii au reușit să le construiască un soi de „arbore genealogic”, care s-a dovedit foarte asemănător în detalii cu cel al vieții universale, creat în baza analizei a numeroase gene. S-a mai constatat și că enzima și organitul bogat în calciu și polifosfați datează de dinainte de separarea celor trei „ramuri” principale ale copacului vieții.
„Există multe scenarii posibile care ar putea explica acest fapt, dar cel mai probabil este că enzima era deja prezentă înainte de diversificarea începută pe Terra și a fost apoi moștenită de toate liniile genealogice”, a precizat cercetătorul Gustavo Caetano-Anollés, co-autor al studiului.
Sursa: Le Scienze
