Atunci când am auzit pentru prima dată despre ideea unui transplant de cap uman, alta decât cea din romanul Frankenstein el englezoaicei Marry Shelley, am zâmbit cu neîncredere. Propunerea unei asemenea intervenții chirurgicale venea din partea unui medic italian, Sergio Canavero. Părea o gogoașă aruncată în presă pentru publicitate, dar, ceea ce mie îmi părea o glumă, va deveni, cel puțin în opinia italianului, o realitate. Iar asta se va întâmpla peste nu mai mult de doi ani.
Sergio Canavero susține că intervenția chirurgicală de amploare pe care o propune va salva viețile a nenumărați oameni care suferă de cancer sau al căror sistem muscular sau nervos a fost afectat iremediabil. Mai mult, italianul declară sus și tare că principalele impedimente în transplantul de cap ivite până în prezent (vezi fuziunea capetelor secționate ale măduvei coloanei vertebrale sau respingerea capului de către sistemul imunitar al noului corp) pot fi depășite. Și asta până în anul 2017.
Un istoric al transplantului de cap
Ideea unui transplant de cap (sau de corp, depinde de perspectivă) nu este una nouă. Literatura fantasy sau SF a adus în atenția publicului o astfel de intervenție încă de la începutul secolului al XIX-lea prin Marry Shelley și celebrul „monstru al lui Frankenstein”.
A mai făcut-o și acel Jules Verne cu destin tragic al Rusiei, Alexander Beleaev, care scria despre transplantul de cap în romanul „Capul profesorului Dowell” în anul 1925. În fapt, este posibil ca Beleaev să fi fost inspirat chiar de propria sa dramă, aceea de a fi fost paralizat pentru aproape șase ani în urma unei infecții ce i-a afectat coloana vertebrală. Părăsit de soția care nu voia să aibă grijă de un paralitic, ajutat doar de mama sa, Alexander Beleaev a învins boala și s-a dedicat scrisului, primul său roman fiind chiar „Capul profesorului Dowell”.
De altfel, mai toată opera scriitorului rus (inclusiv cel mai cunoscut roman al său „Omul amfibie”) tratează teme similare, teme care iau în discuție crearea unor oameni diferiți, unii cu abilități superioare ființelor umane, dar și problemele etice ridicate de experimentele științifice pe oameni sau animale. Paradoxal, omul care a visat și a scris despre progresul științei și despre modul în care aceasta va fi folosită în folosul celor nevoiași avea să se stingă de foame, într-un apartament modest dintr-o suburbie a Sankt Petersburgului, în timpul ocupației naziste din anul 1942.
Revenind la problematica transplantului de cap, trebuie spus că ideea unei astfel de intervenții chirurgicale nu a rămas prea multă vreme pe hârtie. Astfel, la 21 mai 1908, Charles Claude Guthrie (1880 – 1963), un faimos fiziolog american, realiza primul transplant de cap din istorie. Mai precis, Guthrie a transplantat capul unui câine la baza gâtului altuia, cu fața în sus, astfel încât cele două capete se aflau bărbie lângă bărbie. Ca să fim mai exacți, Guthrie a creat atunci artificial primul câine cu două capete.
Timpul care trecuse între momentul decapitării și cel al recuperării funcției circulatorii fusese însă prea mare (aproximativ 20 de minute), astfel încât, conform raportului medical, creierul nu și-a putut recăpăta funcțiile decât într-o proporție redusă. Fiziologul american nu a putut decât să semnaleze o serie de mișcări de bază/reflexe ale capului transplantat (mișcarea nărilor și a limbii, contractarea pupilelor etc).
Un experiment care a îngrozit de-a dreptul opinia publică și chiar mediul academic. De altfel, Charles Claude Guthrie, unul dintre cei mai mari experți ai vremii în chirurgie vasculară, a ratat șansa de a primi premiul Nobel pentru medicină în anul 1912 tocmai din cauza încercărilor sale de a transplanta un cap pe un corp străin. Premiul a revenit atunci colaboratorului său, francezul Alexis Carrel, deși creditul pentru cea mai mare parte din muncă era al americanului.
Conștienți că un demers precum cel al lui Guthrie ar fi însemnat sinuciderea profesională, oamenii de știință din Occident au refuzat să continue cercetările americanului. Însă pe fondul Războiului Rece și al cursei tehnologice dintre cei doi principali combatanți, SUA și URSS, ideea transplantului de cap a revenit în atenție, de data aceasta în Uniunea Sovietică.
Autorul? Un chirurg de geniu și un pionier în ceea ce înseamnă transplantul de organe, Vladimir Petrovici Demihov (1916–1998). Chiar dacă Demihov reușise să transplanteze inima unui animal, o premieră în lumea medicală (intervenție chirurgicală ce l-a inspirat pe elevul său, Christiaan Barnard, să efectueze primul transplant de inimă la om, în anul 1967), rusul a rămas în istorie în special printr-o serie de experimente macabre.
Cel puțin douăzeci de transplanturi de cap (mai precis, cap, umeri, plămâni și membrele superioare ale unor cățeluși) au fost efectuate în anii ’50 în URSS și RDG, sub comanda lui Demihov. Subiecții erau câini nu mai mari de o lună sau două, capetele acestora (așa cum menționam, împreună cu umerii, plămânii și membrele superioare) erau transplantate pe câini maturi pentru a se putea studia reacția acestora, precum și timpul în care acestea rămân în viață.
Unul dintre cele mai interesante experimente a fost cel din 2 februarie 1954, experiment în care Demihov nota că subiectul și-a recăpătat complet funcțiile cerebrale (o altă premieră), a băut lapte și apă, ba chiar a mușcat de mână un membru al echipei, precum și urechea câinelui matur pe care fusese transplantat. Cobaii lui Demihov nu trăiau însă mai mult de două până la șase zile, și asta în urma respingerii subiecților transplantați de către sistemul imunitar al gazdelor, o excepție fiind aceea în care capul transplantat a supraviețuit timp de 29 de zile.
Chiar și așa, munca lui Vladimir Demihov a avut ecou în toată lumea, inspirând o serie întreagă de chirurgi. Printre aceștia, neurochirurgul american Robert J. White, cel care avea să continue experimentele savantului rus, de data aceasta pe maimuțe. Astfel, la data de 14 mai 1970, o echipă de medici de la Facultatea de Medicină din Cleveland, Ohio, echipă condusă de White, demara un alt proiect controversat, acela de a transplanta capul unei maimuțe pe corpul altuia, fără a mai păstra capul gazdei.
Conform studiului publicat de Robert J. White, operația a implicat cauterizarea arterelor și venelor în timp ce capul era desprins de corp, totul pentru a preveni pierderea unei cantități prea mari de sânge (hipovolemie) și astfel să se evite deteriorarea funcțiilor creierului. Nervii au fost lăsați intacți, astfel încât conectarea creierului la o sursă de sânge să îl țină pe acesta în viață.
Animalul, sau mai degrabă capul acestuia, a supraviețuit pentru câteva zile, timp în care a dat semne că este perfect conștient de ceea ce se întâmpla în jurul său: putea mirosi, simți gusturile, auzi și privi lumea înconjurătoare. Ba, mai mult, precum câinele lui Demihov, capul transplantat a încercat să muște unul dintre membrii echipei de specialiști. 31 de ani mai târziu, în 2001, White a repetat cu succes intervenția chirurgicală, afirmând următoarele:
Ceea ce s-a reușit pe model animal – prezervarea hipotermică și transplantul cefalic – este complet realizabil la oameni… Iar ceea ce a fost mereu subiect de SF, așa cum este legenda monstrului lui Frankenstein, în care o întreagă ființă umană este realizată din părți diferite ale corpului, cusute între ele, va deveni o realitate medicală în secolul XXI
După doar un an de la repetarea succesului americanului, o echipă de medici de la Școala Medicală Jichi din Tochigi, echipă condusă de Nobufumi Kawai, anunța că transplantul de cap poate fi realizat în condiții optime dacă este realizat la o temperatură joasă. Specialiștii niponi lucraseră cu pui de șoareci, transplantând capul acestora pe corpul unor adulți și păstrând de fiecare dată capul gazdei.
Subiecții nu aveau mai mult de 12 zile, iar cercetătorii japonezi așteptaseră 90 de minute înainte de a transplanta capetele pe adulți. „Creierul s-a dezvoltat normal atunci când transplantul s-a realizat la o temperatură de 19 grade Celsius. Însă în momentul în care temperatura a crescut la 29 grade Celsius, creierul a fost puternic afectat”, declara Kawai în studiul publicat în revista de specialitate Neuroscience Letters, menționând totuși că subiecții supraviețuiau în medie trei săptămâni.
Doctor Franken… pardon, Canavero
Sergio Canavero a apărut în anul 2013 parcă de nicăieri. Director al grupului Advanced Neuromodulation din Torino, neurochirurgul italian a devenit peste noapte o vedetă internațională după ce a publicat un studiu controversat prin care anunța că transplantul de cap uman este complet realizabil. Mai mult, Canavero propunea o tehnică inedită prin care acesta să poată fi pus în aplicare și dus la bun sfârșit.
Presa de știință a privit cu oarecare scepticism propunerea italianului, în timp ce presa tabloidă l-a transformat într-un răsfățat al mass-mediei, aducându-i notorietatea. Însă ca orice subiect tabloid, transplantul de cap propus de Canavero a dispărut relativ repede din atenția jurnaliștilor de scandal și părea că va rămâne în uitare. Însă neurochirurgul torinez nu a lăsat să se creadă că a glumit sau exagerat.
În 2015, Canavero a anunțat că va prezenta proiectul detaliat în cadrul Asociației Americane de Chirurgie Neurologică şi Ortopedică (AANOS) cu ocazia reuniunii anuale a membrilor acesteia, la Annapolis, Maryland, SUA. De altfel, Canavero spera ca medicii americani să sprijine demersul său şi să îşi unească eforturile pentru realizarea în premieră a unui transplant de cap uman, SUA sau China fiind țările care în opinia sa puteau găzdui o astfel de intervenție chirurgicală.
Pe ce se bazează Sergio Canavero atunci când susține că transplantul de cap uman poate fi realizat în maxim doi ani? Ei bine, italianul aduce o întreagă literatură de specialitate în favoarea sa, una care pleacă încă de la începutul secolului XX. Conform neurochirurgului din Torino, principalele probleme ivite până acum în transplanturile de cap efectuate pe animale (fuziunea capetelor secționate ale măduvei coloanei vertebrale sau respingerea capului de către sistemul imunitar al noului corp) pot fi depășite grație avansului tehnologic cunoscut de lumea medicală.
Medicul italian a publicat în revista de specialitate Surgical Neurology International o descriere a tehnicii pe care intenţionează să o folosească. Aceasta implică răcirea capului şi a trupului pe care acesta va fi transplantat pentru a permite celulelor să reziste cât mai mult fără oxigen. Urmează secţionarea ţesuturilor din zona gâtului, a vaselor de sânge şi a coloanei vertebrale, modul în care aceasta din urmă va fi secţionată fiind, în opinia lui Canavero, cheia întregii operaţii chirurgicale.
Chirurgul intenţionează să transplanteze capul, refăcând toate legăturile sanguine şi musculare. Partea cea mai dificilă, unirea celor două capete secţionate ale coloanei vertebrale, poate fi realizată prin inundarea zonei cu o substanţă chimică, polietilen glicol (aceasta urmează să fie injectată pacientului timp de câteva ore după încheierea operaţiei) pentru a permite celulelor să se lipească, refăcând legătura dintre capetele coloanei vertebrale. Pacientul va fi ţinut în comă timp de trei sau patru săptămâni pentru a preveni mişcarea, timp în care electrozi implantaţi în organismul acestuia vor stimula electric coloana vertebrală, întărind conexiunile nervoase.
Canavero este de părere că secretul este refacerea legăturilor dintre capetele secționate ale coloanei vertebrale, și aduce în studiul său un caz petrecut în anul 1902 și publicat în Philadelphia Medical Journal de către medicii americani F. T. Stewart și R. H. Harte. Stewart și Harte, alături de alți trei medici, au analizat cazul unei femei de 26 de ani care suferise o rană prin împușcare, și a cărei măduvă spinală fusese retezată de un proiectil de calibru 0,32.
Conform tuturor celor cinci medici care au asistat la operație, distanța dintre capetele secționate ale măduvei era de 1,9 centimetri. Stewart și Harte au reușit atunci să readucă împreună cele două capete secționate și să le țină unite, „nu fără dificultăți, din cauza distanței mari dintre fragmente”. 16 luni mai târziu, pacienta a fost capabilă să se ridice singură de pe pat și să se sprijine cu ambele mâini de un scaun, suportând astfel o mare parte din greutatea corpului.
Tot Stewart și Harte au adus în atenție mai multe cazuri ale vremii în care pacienți ce au avut măduva spinală secționată de un obiect ascuțit sau de un cartuș și-au putut reveni. În fapt, opinia celor doi împărtășită și de Canavero este aceea că tocmai în aceste cazuri în care secționare a fost una „curată” este cel mai indicat să se încerce refacerea legăturilor spinale. Robert J. White a încercat acest lucru pe maimuțe, însă reușita sa a fost doar parțială, atâta vreme cât subiectul nu și-a recăpătat decât parțial mobilitatea.
Italianul propune ca secționarea măduvei spinale să se facă cu ajutorul unui „nanobisturiu” realizat dintr-un strat subțire de nitrură de silicon (material mai eficient decât oțelul) care să permită o cât mai mică lezare a axonilor și neuronilor. Legătura dintre aceștia urmează apoi să fie refăcută după inundarea zonei operate cu o substanță chimică numită polietilen glicol.
În fapt, experimente pe șoareci de laborator, realizate de o echipă de medici germani încă din 2014, au demonstrat eficiența polietilenului glicol. Șoarecii paraplegici, ce avuseseră măduva spinală retezată, și-au revenit în aproximativ o lună în urma tratamentului cu această substanță chimică. O alternativă la aceasta, atât în opinia cercetătorilor din Germania, cât și a italianului, este chitosanul, o polizaharidă cu funcție similară realizată în urma tratării carapacelor de creveți cu hidroxid de sodiu.
Ambele substanțe au capacitatea de a reface legăturile axonilor și neuronilor, cel puțin în testele de laborator efectuate pe animale, ceea ce le face candidați ideali pentru transplantul revoluționar propus de Canavero. Conform medicului din Torino, întreaga intervenția va dura circa 36 de ore, va necesita peste 100 de cadre medicale și va costa între 13 și 15 milioane de dolari.
Ai fi sau… a nu fi?
Medici din toată lumea rămân sceptici la propunerea italianului. Aceștia invocă nu numai problemele de natură tehnică dar și pe cele de natură morală. Unul dintre cei mai vehemenți este Dr. Subramania Iyer, director al Institutului Medical de Chirugie Plastică din Kochi, India, expert în ceea ce înseamnă transplantul de organe și omul care a realizat primul transplant de brațe din istoria Indiei.
Nu există nicio dovadă certă obținută prin experimente pe animale că un transplant de cap este posibil. Raportat la nivelul tehnologic din prezent, pot spune cu certitudine că un astfel de transplant nu este realizabil nici acum și nici în viitorul previzibi. Să fim realiști, toată povestea asta a fost exagerată și dramatizată de mass-media
Nici măcar membrii Asociației Americane de Chirurgie Neurologică şi Ortopedică din SUA, cei cărora Canavero le-a prezentat detaliile proiectului său, nu par mai încântați de idee. „Nu aș dori ca asta să se întâmple cuiva. Personal nu aș permite nimănui să îmi facă asta. Trebuie să înțelegem că sunt lucruri mai îngrozitoare decât moartea. Gândiți-vă că deschideți ochii, priviți lumea înconjurătoare și, totuși, nu sunteți decât un cap”, a declarat pentru CNN Dr. Hunt Batjer, președintele AANOS.
Cel puțin în câteva privințe, Canavero a mințit în rapoartele sale, susține Dr. Jerry Silver, asistent al neurochirurgului Robert J. White în anii ’70, atunci când acesta efectua transplantul de cap pe maimuțe.
„Îmi amintesc exact momentul în care capul transplantat s-a trezit. Îmi amintesc expresia facială a acestuia. Exprima o durere îngrozitoare, confuzie și anxietate. Capul era viu, însă doar pentru câteva zile. Când doctorii au încercat să hrănească acel cap, mâncarea a căzut pur și simplu pe jos. Era îngrozitor. Nu cred că așa ceva trebuie să mai fie făcut vreodată”, susține expertul american. În schimb, în raportul italianului „capul transplantat a trăit pentru opt zile și, după toate datele, s-a comportat normal, fără a suferi complicații”, contrazicând opinia martorilor oculari.
De asemenea, Silver a luat în râs corelația lui Canavero privind refacerea legăturilor spinale ale șoarecilor cu transplantul de cap la oameni. „Vă dați seama că suntem la ani lumină de ceea ce vorbește acest om? Studiile noastre și ale specialiștilor germani au implicat indivizi ale căror măduve spinale fuseseră secționate, cobai ce erau capabili să respire și a căror circulație sangvină nu a fost întreruptă. Nu s-a pus niciodată problema de a conecta măduva spinală a unui șoarece cu capul altuia”.
Și totuși, Canavero pare încrezător. În declarațiile sale date publicațiilor din toată lumea, italianul susține că o intervenție cum este cea propusă de el va salva sute de mii de vieți. Persoanele bolnave în fază terminală sau paraplegicii vor fi primii care vor beneficia de pe urma unui atare transplant de cap.
Mai mult, susține că ideea de a transplanta un cap pe un corp sănătos i-a venit încercând să își imagineze cum ar putea salva un savant de talia lui Stephen Hawking.
Iar demersurile sale nu au rămas fără ecou. Primul voluntar pentru un transplant de cap și-a făcut publică dorința de a fi operat de Canavero, indiferent de consecințe. Este vorba de Valeri Spiridonov, un bărbat de 30 de ani din Rusia afectat de maladia Werdnig-Hoffman (o formă rară de atrofie musculară). În cazul celor afectați de această maladie, speranța de viață este extrem de redusă, iar la vârsta lui Spiridonov, șansele sale de supraviețuire sunt infime. Iată ce a declarat Canavero pentru Reuters:
Tuturor celor care contestă moralitatea unei asemenea intervenții le propun să vină în Rusia, și să îl vadă pe Valeri. Apoi îi voi lega într-un scaun cu rotile și le voi cere să își facă nevoile așa cum procedează Valeri. Să doarmă, să mânănce și să trăiască așa cum o face el. Doar pentru 24 de ore. Apoi îi voi întreba dacă li se mai pare imoral un astfel de proiect. Pot paria pe o cotă de 100 la 1 că mulți își vor schimba opinia
Spiridonov, la rândul său, susține că se teme de intervenție, însă timpul nu este în favoarea sa. „Acolo unde există o oportunitate, există și speranță”, este de părere pacientul rus, cel care i-a scris deja lui Vladimir Putin, cerându-i ajutorul financiar în acest demers.
„Valeri este un om extraordinar, am spus asta de nenumărate ori. El va intra în istoria poporului său și a omenirii precum Yuri Gagarin, deschizând frontiere și scenarii la care în prezent doar încercăm să visăm. Nu este o problemă dacă SUA sau Europa nu vor permite o astfel de operație. Vor fi alte locuri în care ea va fi acceptată”, este de părere neurochirurgul italian.
În fapt, Sergio Canavero și-a propus să strângă fondurile necesare până în anul 2017, anul în care crede că va putea realiza primul transplant de cap din istorie. „Data ideală în care să îl operăm pe Valeri ar fi Crăciunul lui 2017. Ar fi cadoul ideal pentru el”, concluzionează Canavero.
