Numărul 56 al revistei Știință & Tehnică este, în primul rând, o acoladă pe care iubitorii de știință-tehnică-imaginație o fac în fața singurului extraterestru al României, Dumitru Dorin Prunariu. Prieten al revistei noastre și – nu exagerez – prieten al tuturor românilor, supraomul normal care este Dorin Prunariu, inginer polivalent și erou național, sărbătorește în aceste zile 35 de ani de la pogorârea din ceruri, de la întoarcerea acasă din cea mai grea misiune în care a fost implicat vreodată un zburător român.

Îl felicităm cu toții, îl îmbrățișăm – nu numai pentru performanța-i istorică, ci și pentru anii și deceniile în care a știut să fie pentru noi un adevărat simbol al profesionalismului, curajului și modestiei. Ca unul dintre jurnaliștii care a fost de față acum 35 de ani la întoarcerea Zburătorului acasă și, ani de zile, alături de el, la sutele de întâlniri cu publicul românesc, îi mulțumesc pentru privilegiul de a-i fi fost și a-i fi prieten, îi doresc viața lungă pe care o merită și, împreună cu colegii mei, îi dedicăm acest număr special de revistă.

La mulți ani de viață fericită și împlinită, Dumitru Prunariu!

În ultima săptămână a lunii martie, Ministrul Educației și Cercetării, profesorul Adrian Curaj, a invitat revista noastră la Timișoara, la întâlnirea cu diaspora științifică românească, un „trib” în care profesorul Curaj își pune mari speranțe. Întâlnirea a fost organizată de Universitatea de Vest și faimosul UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării).

Au participat la eveniment circa 800 de universitari, dintre care în jur de 200 veneau din centre universitare și de cercetare din 31 de țări ale lumii. Personal am ales să particip la două din cele treisprezece secții – Fizica și Cercetarea Spațială – și, cu siguranță, le-am nimerit pe cele mai spectaculoase. Nu voi face un raport despre cele văzute și auzite, voi da doar câteva exemple din ceea ce mi s-a părut a fi convingător pentru punțile pe care intelighenția românească le poate construi între membrii dintre frontierele țării și cei de dinafara lor.

Profesorul ieșean Gheorghe Popa a condus lucrările secțiunii de Fizică, la care au participat „premianții” cercetării științifice românești. În prima bancă, stăteau fruntașii indiscutabili ai clasei, academicianul Nicolae Victor Zamfir, directorul Proiectului ELI și dr. Ioan Ursu, proaspăt numit vicepreședinte al ANCS (Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică). Amândoi atenți, amândoi gata să-și țeasă pânzele ademenitoare pentru eventualii performeri.

Mi-a atras atenția un fost ieșean plin de cucuie (astfel mi l-a descris fostul lui dascăl, profesorul Gheorghe Popa), pe nume Ioan Dafinei, cercetător în laboratoarele italiene de la Gran Sasso, pasionat în domeniul cristalelor speciale despre care e convins că vor fi atracția principală – sine qua non – pentru toți senzorii pe care îi va construi lumea Fizicii.

Ne-a relatat că avusese de cumpărat pentru Gran Sasso două cristale speciale (dacă am notat bine, de Zn82Se), le-a comandat pe unde le-a găsit, i-au venit două din SUA și două din China, a fost nevoit să le aleagă pe cele chinezești, de calitate net superioară, apoi, pentru prelucrare și rafinare a trebuit să ajungă tocmai la Harkov (Ucraina) și Novosibirsk (Rusia) – și aici domnul Dafinei ne-a întrebat retoric dacă nu cumva am putea să construim împreună, în România, o unitate specială, un centru de excelență – ar fi unic în lume – în cadrul rețelelor de cercetare pe care le are știința românească. Chiar așa, ce-ar fi? (n.a.)

Mai mulți fizicieni au trecut „la tablă” cu problemele lor: munca la Geneva la CERN, „demascarea” materiei și energiei întunecate, stocarea energiei în baterii – discuții la nivel foarte înalt – dar pe academicianul Nicolae Zamfir l-am simțit încordat atunci când la tablă a trecut o cunoștință a noastră, un „scoțian” de la Universitatea din Glasgow pe numele său Adrian Buzatu, care ne-a vorbit cu nonșalanță și pe înțelesul tuturor despre câmpul Broute – Englert – Higgs, bănuit a fi generat de de-acum celebrul bozon Higgs.

Junele Buzatu, oltean după viteza cu care vorbea, se întreba dacă există mai mulți bozoni Higgs (nu doar cel bănuit a conferi masă tuturor particulelor Universului), manevra cunoștințele cu ușurință, naturalețe, iar managerul ELI îl sorbea din ochi și, cum îl știu în căutare de tineri performanți, nu am nici o îndoială că va încerca să-l ademenească pe Adrian Buzatu în echipa de înaltă performanță pe care o strânge acum la Măgurele.

La secțiunea „Spațiu”, unde „șeful clasei” era dr. Marius Piso, s-a vorbit despre lentile gravitaționale, pronosticându-se proiectarea unor telescoape gravitaționale, despre programul educațional JANUS lansat de Observatorul Astronomic din Paris. Cu totul remarcabil mi s-a părut „americanul” Andrei V. Gheorge, director la ceea ce poartă numele de C4UC (Centre for Understanding Change), specialist în modelarea situațiilor de risc – ne-a dat două exemple de asemenea situații perfect matematizabile: submarinele rusești și cablurile suboceanice de comunicare și transfer de date și Spațiul, infrastructură critică.

Unul dintre politehniștii rămași la vatră a pomenit și de Teoria constructală a inginerului acum american Adrian Bejan – despre care vă amintesc că am vorbit în paginile revistei noastre; m-am amestecat și eu în discuție, propunând analiza a trei situații de risc:

  1. Va conduce afacerea „Panama Papers” la transparentizarea politică și mai ales financiară a lumii capitaliste?
  2. Îl va transforma fundamental pe Homo sapiens momentul de singularitate prevăzut de Ray Kurzweil (când IA se va „topi” în făptura omenească din protoplasmă)?
  3. Momentul descătușării lui Homo cosmicus, spre 2035, va transforma total societatea terestră?

Silogismele și modelele propuse și dezvoltate de Andrei V. Gheorghe mi s-au părut foarte moderne și utile societății noastre, depășind, de pildă, comunicatele think tank-urilor de tip „Stratfor” (George Friedman, analist politic la modă). Marius Piso, președintele Agenției Spațiale Române, ne-a subliniat încă o dată că nu există niciun risc în dezvoltarea industriei cosmice, căci în această „economie spațială” pentru fiecare 1$ investit se câștigă 4$!

Ultima zi a întâlnirii a fost profund interactivă, două echipe de câte zece cercetători – tineri, în cea mai mare parte – s-au întreținut cu sala, scoțând în față problemele pe care cercetarea științifică și mediul universitar, adevărații „premianți” ai societății românești în ultimul deceniu, ar trebui să le rezolve în viitorul apropiat:

  • legătura cu mediul industrial (care încă nu știe să profite de capacitatea de inovare a cercetătorilor români din țară și din afara ei);
  • dezvoltarea diplomației științifice (bine făcută, s-a subliniat, de către fizicienii români, conectați la Fizica Mare a lumii);
  • o hartă a emigrației științifice românești;
  • programul rezidențial „România educată”, întins pe perioada 2016 – 2018, ar putea asigura viitoare forță de muncă a laboratoarelor din universități și institute, dacă învățământul preuniversitar și-ar găsi cadența.

S-a evidențiat că „încăpățânarea benefică a profesorului Adrian Curaj de a crea sinapse între neuronii din universități” începe să dea roade. Pentru mine, manifestarea științifică s-a încheiat cu o vizită la „Experimentarium” – o inovație educațională pentru care conducerea celor două mari universități timișorene (Universitatea Politehnica și Universitatea de Vest) merită toată stima noastră.

„Experimentarium” este un centru de prezentare interactivă a fenomenelor fizice pus la dispoziția elevilor de gimnaziu și liceu (în stilul „Casei experimentelor” de la București despre care am scris într-un număr anterior al S&T), dar și la dispoziția studenților, căci pompe de căldură folosesc apa râului Bega pentru a produce demonstrativ energie, la fel un motor Stirling, care poate fi văzut în foarte puține locuri. Copiii și tineri timișoreni, ca și din orașe și județe vecine vin în număr din ce în ce mai mare la „Experimentarium”.

Care este inovație și din alt punct de vedere: cadre didactice pensionate de la cele două instituții ale Almei Mater își găsesc loc de activitate continuă și utilă, profesorii dr. Zeno Schlett și dr. Ioan Damian, animatori de nădejde ai acestei veritabile inovații educative, necontenind să laude înființarea laboratorului educațional – într-adevăr, un câștig pentru toate vârstele. Am propus custozilor micului muzeu colaborarea cu revista noastră (și cu TV Timișoara), noi fiind dispuși să publicăm în serial descrieri ale experiențelor (pe hârtie și online), în speranța că și alte universități vor prelua inițiativa timișoreană.

Ziua de muncă jurnalistică am încheiat-o însă la Recaș, de unde îmi vor rămâne în minte două momente. Unul de tot hazul, când inginerul sistematist dr. Horia Popa încerca să-i convingă pe filozofii prezenți că urmașii lui Hegel trebuie neapărat să se îmbibe cu matematici superioare și procese de înaltă inginerie…. Al doilea a fost când fizicianul Ion Ursu s-a îndreptat spre mine radiind pur și simplu: „Lui Nicu Zamfir francezii i-au acordat azi Legiunea de Onoare!”.

Astfel s-a încheiat acest moment din istoria contemporană a Almei Mater românești, cu academicianul Nicolae Victor Zamfir primind distincția de Chevalier de la Légion d’Honneur. O distincție pentru întreaga Fizică românească.

Comentați pe Facebook