Am vorbit de nenumărate ori despre bursa de studiu FLEX (Future Leaders Exchange Program), datorită căreia am avut șansa să studiez anul școlar anterior în America. La întoarcere din lunga călătorie departe de casă, am întâlnit o nouă lume. Da, desigur, tot România noastră, tot acasă, însă o acasă transfigurată, pe care dintr-o dată o vedeam cu alți ochi și o receptam diferit prin toate organele de simț. Iar la acest nou acasă, contribuția supremă a avut-o familia căreia ne-am alăturat: familia FLEX. Iar o parte din această familie, din prima generație de bursieri plecată în Statele Unite, este Irina Novac. Iar pentru că acest număr al revistei este dedicat femeii (și bine face că este dedicat femeii), nu am putut rezista să nu vă aduc vorbele Irinei, pentru că pe ea acest subiect o arde cel mai tare.
De fapt, o arde atât de tare încât de la întoarcerea din America, la cei optsprezece ani ai ei, Irina a organizat numeroase evenimente despre drepturile femeilor, printre care conferința Women Talk din Focșani, tabăra Girl UP! pentru tinere din regiunea Moldovei și recent, festivalul de film Radiera, prin care aceasta a provocat liceenii români să realizeze scurtmetraje despre o personalitate feminină din România.
Karla: În primul rând, cum a început totul? Ești interesată de roluri de gen și de feminism de dinainte de plecarea în America și nu în ultimul rând, ce efect a avut experiența din America asupra interesului tău?
Irina: Înainte să merg în State eram cât de cât conștientă de ce se întâmpla în jurul meu, însă nu simțeam că sunt afectată în mod direct. În America am avut un opțional despre feminism. Era vorba despre o oră de curs zilnică numită “American Feminism-Film and Beyond”, axată pe filmografie pe tema feminismului. Desigur, nu era doar o oră de film, ci și una de discuții. Toate aceste lucruri mi-a deschis ochii treptat și am realizat cu adevărat importanța problemei odată cu Marșul femeilor, când am decis că îmi doresc să ajut și comunitatea mea în acest sens. Așa cum am precizat și mai devreme, Marșul Femeilor a fost foarte important pentru mine, care a avut loc cam în această perioadă a anului, acum doi ani, când eram eu în America. Acolo am văzut femei cu bagaje culturale complet diferite, însă în ciuda acestor diferențe, s-au unit pentru aceeași cauză. Atunci am început și eu la rândul meu să am discuții pe această temă, să nu mai accept conversații în jurul meu care denigrau femeia.
Karla: Având în vedere că ai descoperit acest interes în America, unde ai interacționat cu un anumit tip de femeie, iar apoi te-ai întors acasă, unde ai întâlnit un alt tip de femeie, crezi că există diferențe între femeia arhetip din America și cea din România?
Irina: Eu am locuit în Albuquerque, New Mexico, un oraș plin de minorități, deci eram înconjurată de femei mexicane și de culoare și nu am interacționat prea mult cu femeia tipic americană, albă și conservatoare. Când am venit în România, trăind și în mediul rural, am avut discuții cu femei și am realizat că există cazuri de violență domestică în foarte multe familii din jurul meu. M-am întrebat ce pot face eu pentru aceste femei. Pentru că îmi place foarte mult să lucrez cu tinerii, mi-am promis că o să încerc să acționez în această direcție și să ajut generația viitoare.
Karla: Ajungând la tineri, din punctul tău de vedere, cum sunt rolurile de gen în viața școlară și care este experiența ta de elev?
Irina: Există o mare lipsă de respect pe care o văd până și la colegii mei de clasă. Evident că se fac zeci de glume pe seama fetelor, venind inclusiv din partea profesorilor. Reiterez de fiecare dată că nu este în regulă, dar evident că glumele continuă.
Karla: Ca să povestesc și din experiența mea, când spun problema rolurilor de gen la nivel de școală, mă gândesc imediat la diferențe între sexe când este vorba de știință. Eram extrem de supărată din această cauză în clasele a 9-a și a 10-a. Aceasta era o problemă de care eu nu eram nici măcar conștientă înainte să ajung la liceu, până ce o colegă de clasă mi-a povestit cum profesoara lor de fizică din școala generală a început prima oră de mecanică prin a spune: “Aici o să se descurce ceva mai bine băieții”. General vorbind, mereu mi s-a părut că băieții au altă atitudine când vine vorba despre materii reale, de parcă ar fi ceva care le aparține, pentru care ei singuri dețin capacitățile mentale necesare. Și evident, e perfect posibil ca eu în calitate de fată să mă remarc în domeniul științei, dar se consideră că acest lucru este special, ieșit din comun. Și mi-ar plăcea să nu fie nimic mai mult decât normalitate.
Irina: Eu fiind la profilul uman nu am intrat în contact atât de mult cu această problemă. Dacă mă gândesc mai bine, la mine este invers. Fiind o clasă de uman, sunt puțini băieți în clasă și atunci la literatură profesorii pun mai mult accent pe fete, considerate mai sensibile, mai talentate, iar pe băieți îi ignoră.
Karla: Este foarte important ce ai spus și nu m-am gândit niciodată la acest lucru, că este greu și pentru băieții care merg la profilul uman. Până la urmă la fel de important pe cât este să le încurajăm pe fete să se axeze pe materii STEM, pe atât de important este și să îi încurajăm și pe băieți să se axeze pe materii ce țin de profilul uman.
Irina: Și, ca să revin la întrebarea ta, există probleme fundamentale în acest sens în ceea ce privește programa școlară. Iar Radiera Film Festival a fost tocmai despre acest lucru. Mă gândesc la ceea ce mi s-a predat în domeniul științei în școala generală și realizez că nu a existat niciun nume de femeie. Niciodată nu mi s-a vorbit despre Ana Aslan, care a primit în 1952 premiul internațional “Leon Bernard” pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei. Înainte să încep să organizez Radiera, am realizat un mic sondaj de opinie printre colegii mei. I-am întrebat dacă ar putea să enumere pe o foaie de hârtie câteva nume de femei studiate până acum și majoritatea au știut să spună de Ecaterina Teodoroiu și câțiva de Ana Aslan, iar după s-au oprit. Iar apoi când pentru aceeași cerință am înlocuit cuvântul “femeie” cu “bărbat”, păi nu se mai opreau. Și nu e ca și cum întrebările au fost puse unui copil de clasa a 6a, care mai are multă materie de parcurs. Colegii mei sunt clasa a 12a și cu ceea ce au acumulat până acum vor pleca din școală. Sunt într-adevăr câteva nume de femei în secțiunea de programă auxiliară, însă fiind atât de multă materie de predat, majoritatea profesorilor nu mai ajung acolo.
Karla: Ce le-ai răspunde oamenilor care spun că absența femeilor din programa școlară nu este ceva intenționat, ci pentru că pur și simplu au avut mai puține realizări pe care ar trebui elevii să le studieze?
Irina: Păi lucrurile acestea s-au întâmplat tocmai pentru că societatea nu le-a permis femeilor să exceleze și nici să promoveze lucrurile la care au excelat. Au fost ignorate. Dar acum lucrurile stau altfel, nu?
Karla: Pentru cei care citesc revista Știință și tehnică, unii poate sunt elevi la fel ca noi, ce am putea noi să facem pentru a contribui la soluționarea problemei?
Irina: Eu mereu am crezut în importanța schimbărilor mici. Chiar dacă uneori încerc să organizez evenimente mari care să ajungă la sute de oameni, până la urmă tot ce fac nu soluționează dintr-o dată o problemă, ci mai degrabă îi atenționează pe oameni că problema există. Dacă un elev la clasă aude un comentariu sexist, este foarte ușor să spună: “Eu nu sunt de acord.” Poți aduce un argument bun, să asculți părerea celuilalt și să selectezi informația pe care o digeri. Trebuie să ne apărăm unul pe altul, să vorbim dacă un coleg spune ceva neplăcut despre un altul. Poate că aceste intervenții par banale, însă există o posibilitate ca acea persoană să se trezească într-o dimineață și să realizeze că poate nu are dreptate. Până la urmă dacă ai avut discuții cu zece persoane și o persoană din cele zece și-a schimbat opinia, asta înseamnă că ai reușit.
Karla: Irina, dorești să le mai spui ceva cititorilor noștri?
Irina: Le-aș spune să nu tacă niciodată dacă văd ceva ce nu este în regulă și nu vorbesc aici numai despre discriminarea asupra femeii. Dacă doar privim și nu acționăm, în acel moment devenim în mod indirect agresori. Chiar dacă suntem profesori sau elevi, încercați să contribuiți la schimbare. Desigur, ea va veni greu, dar va veni.
Îi mulțumesc Irinei pentru acest dialog. Poate că mulți dintre voi nu veți fi de acord că părerile expuse de mine și de Irina mai devreme, poate că mulți veți fi. Însă după cum a spus și ea, este timpul să vorbim. Desigur, lucrurile sunt cu mult mai bune decât obișnuiau să fie, însă cu mult mai mai rele decât vor obișnui să fie, dacă noi continuăm să luptăm.
