În vecinătatea morții

Nu îmi este frică de moarte. Vreau doar ca eu să nu fiu acolo, când ea va veni să mă caute.
Woody Allen

Pe la începutul anilor 1980, în România s-a aflat de existența cărții lui R. Moody, Life after life (Viața după viață) care fusese publicată în 1975. În carte Moody prezenta relatările unor persoane care reveniseră din moarte clinică. Relatările adunate în paginile ei erau de-a dreptul cutremurătoare. Oamenii vedeau tunele din lumină, prin care călătoreau către o altă lume, se întâlneau cu rude decedate cu mult timp în urmă, aveau o stare de împăcare profundă etc. Mulți dintre cei care trecuseră prin asemenea experiențe la hotarul dintre viață și moarte mărturiseau că au scăpat de teama morții… Ciudat lucru pentru acele vremuri, fragmente din această carte au apărut și în presa noastră, a socialismului multilateral dezvoltat. Cartea a început să circule, tradusă în românește, sub forma unor pagini dactilografiate sau chiar scrise de mână. Era un soi de best seller al samizdat-ului acelor timpuri. Această carte era mult comentată în cercurile de prieteni și multă lume considera că avem de-a face cu o dovadă clară a vieții de după moarte. Dar, din câte știu, nu a existat vreo reacție serioasă a comunității academice românești asupra acestui subiect, un tabu pentru acele vremuri.

În restul lumii, cartea a avut darul că a ridicat probleme. Subiectul trăirilor din vecinătatea morții era, până atunci, considerat a fi neserios și neștiințific. Dar primirea extraordinară a publicului de pretutindeni a făcut ca oamenii de știință să se simtă obligați la o abordare riguroasă a experiențelor pe care le trăiește un om aflat la hotarul dintre viață și moarte. Au început să a apară studii interesante prin care se încerca o înțelegere a modificărilor care se produc atunci când viața se sfârșește.

Scala Greyson

Avem de-a face cu o lungă serie de relatări ale unor trăiri profunde ale persoanelor care și-au revenit din moarte clinică. Este vorba despre niște trăiri subiective, despre prezentarea unor amintiri. Același lucru se petrece și în cazul viselor: creierul nostru nu este o mașină de înregistrat amintiri obiective, nu este o cameră video care stochează imagini, pentru ca mai apoi să le redea cu exactitate. Iar aceasta este o problemă în cazul studierii științifice a trăirilor din vecinătatea morții. Oamenii de știință au nevoie de o metodă cât mai bună pentru a evalua a intensității acestor trăiri. Astfel se pot face comparații, din care, eventual să se poată obține concluzii. Pentru aceasta este folosită o scală elaborată de către cercetătorul american Bruce Greyson. Practic, celui readus la viață i se pun o serie de 16 întrebări și, în funcție de răspunsurile primite, se poate spune că avem de a face cu o trăire mai mult sau mai puțin intensă a unor stări din vecinătatea morții. Deoarece această scală reprezintă în același timp și o listă a acestor trăiri, credem că este bine să o detaliem un pic. Iată lista de întrebări:

1. Timpul părea să accelereze sau să încetinească?
2. Gândurile dv. păreau să curgă mai repede?
3. Vedeați scene din trecut?
4. Ați avut brusc conștiința că înțelegeți totul?
5. Ați avut un sentiment de pace și de împăcare?
6. Ați avut un sentiment de bucurie?
7. Ați avut un sentiment de armonie sau unitate cu Universul?
8. Ați văzut sau v-ați simțit înconjurat de o lumină strălucitoare?
9. Simțurile dv. erau mai sensibile decât de obicei?
10. Vi se părea că vedeți lucruri care se petrec în altă parte, ca și cum ați fi avut percepții extrasenzoriale?
11. Vedeați lucruri din viitor?
12. Simțeați că vă separați de propriul corp?
13. Aveați senzația că pătrundeți într-o lume nepământeană?
14. Vi se părea că simțiți prezența, sau să auziți vocea, unei ființe mistice sau neidentificate?
15. V-ați întâlnit cu spiritele morților sau cu Divinitatea?
16. Vi s-a părut că ați ajuns la o graniță dincolo de care întoarcerea nu mai este posibilă?

Este de remarcat felul în care sunt structurate întrebările. Cele de la punctele 1-4 testează componenta cognitivă, cele de la punctele 5-8 se referă la componenta afectivă, cele de la punctele 9-12 se referă la componenta paranormală, iar cele de la punctele 13-16 testează componenta mistică. Cu cât punctajul obținut este mai mare, cu atât mai profundă se consideră a fi trăirea din vecinătatea morții.

Avem de-a face cu niște trăiri reale, care oglindesc trecerea către o altă realitate? Reprezintă ele o călătorie adevărată către o lume care o transcende pe cea în care trăim? Probabil că mulți vor răspunde afirmativ la ambele întrebări. Dar știința ne oferă alte răspunsuri. Prin știință căutăm explicații naturale ale fenomenelor din natură. Dacă nu ar proceda astfel, știința s-ar opri în fața fiecărei întrebări la care nu avem răspunsuri deocamdată, punând în locul lor răspunsuri de natură metafizică. Ne-am fi oprit de mult, de exemplu, în fața mișcărilor aștrilor pe cer, afirmând, așa cum se întâmpla în Evul Mediu, că planetele sunt mișcate pe cer de către niște îngeri. Sau am putea crede că atunci când visăm suntem purtați în alte lumi. Sau am putea crede că halucinațiile celor care se droghează au valoare de realitate.

Studiile

Încă de pe acum vom spune că mecanismele fiziologice care duc la apariția trăirilor din vecinătatea morții nu sunt pe deplin elucidate. Creierul este o mașină extrem de complexă, iar mecanismul său de funcționare nu este înțeles în detaliu. În ceea ce privește transformările care se produc în momentul trecerii către moarte, ele nu pot fi monitorizate, din motive lesne de înțeles.

În decembrie 2001 revista Lancet găzduia un amplu studiu intitulat ”Near-death experience in survivors of cardiac arrest: a prospective study in the Netherlands” (Experiențe în apropierea morții în cazul supraviețuitorilor unui stop cardiac: un studiu prospectiv realizat în Olanda). Studiul a cuprins 344 de supraviețuitori. Dintre aceștia 62 (18%) au declarat că au trăit măcar o parte dintre experiențele pe care le-am enunțat mai devreme. 41 dintre ei (adică 12%) au relatat o trăire profundă în perioada în care inima le era oprită. Este de remarcat faptul că nici unul dintre acești subiecți nu au raportat trăirile din apropierea morții ca fiind ceva neplăcut. În ceea ce privește vârsta pacienților s-a constatat faptul că cei tineri par să fie mai predispuși unor asemenea trăiri. Așa cum se arată în studiu ”o bună memorie pe termen scurt pare să fie esențială pentru reamintirea experiențelor din apropierea morții”. Interviurile cu cei care au supraviețuit stopului cardiac au fost reluate după doi și după opt ani. Iarăși un comentariu interesant al autorilor studiului ”Este remarcabil faptul că oamenii își pot reaminti aproape exact aceste experiențe la doi și la opt ani [după trăirea lor].” Studiul acesta nu și-a propus să elucideze cauza acestor trăiri. Totuși autorii afirmă că ”Rezultatele noastre arată că factorii medicali nu pot explica apariția experiențelor din vecinătatea morții, câtă vreme toți pacienții [pe care i-am studiat] au fost în moarte clinică, dar un procent relativ mic a raportat asemenea trăiri”.

Un alt studiu, publicat în revista Critical Care în 2010 ar putea să ne ofere un început de răspuns. Intitulat ” The effect of carbon dioxide on near-death experiences in out-of-hospital cardiac arrest survivors: a prospective observational study” (Efectul dioxidului de carbon asupra trăirilor din vecinătatea morții în cazul supraviețuitorilor unui stop cardiac: un studiu prospectiv observațional), articolul încearcă să stabilească o conexiune între privarea creierului de oxigen și evenimentele relatate de către unii dintre supraviețuitori. În studiu au fost incluși 52 de subiecți. 11 dintre ei au raportat experiențe în vecinătatea morții. Analiza statistică a rezultatelor ne oferă un indiciu ”Concentrațiile ridicate de dioxid de carbon [în sânge] și nivelurile ridicate de potasiu par să joace un rol important în producerea experiențelor din vecinătatea morții”. Zalika Klemenc-Ketis, unul dintre autorii studiului, declara pentru BBC: ”Probabil că aceasta este un răspuns doar pentru o parte a enigmei. Este nevoie de cercetări mai ample. Experiențele din vecinătatea morții ne ajută să înțelegem mai bine conștiința umană, deci cercetările trebuie continuate.”

Un alt studiu, publicat de Lancet în 1990, intitulat ”Features of “near-death experience” in relation to whether or not patients were near death” (Caracteristici ale experiențelor în vecinătatea morții în cazul unor pacienți care se aflau, sau nu se aflau, în apropierea morții) ar putea să ne ofere un indiciu suplimentar. În studiu au fost incluși 58 de subiecți. 28 dintre ei s-au aflat în mod real în pragul morții și ar fi decedat dacă nu ar fie existat o intervenție medicală promptă. 30 de pacienți nu s-au aflat în pericol de moarte, dar au credeau că s-au aflat într-o asemenea situație. Surprinzător, membri ambelor grupuri au relatat experiențe din vecinătatea morții. Aceasta ar putea reprezenta un argument pentru susținerea ideii conform căreia asemenea trăiri sunt provocate de o anume reacție a creierului, care este asemănătoare în ambele cazuri, adică atunci când subiectul se află în mod real la granița dintre viață și moarte sau atunci când este plasat în fața unor condiții care produc o teamă profundă.

Posibile explicații

Așa cum am mai spus, nu avem o explicație complet satisfăcătoare a mecanismelor care duc la apariția trăirilor la granița dintre viață și moarte. Asta nu înseamnă că nu am putea avea un set plauzibil de ipoteze care ar putea explica fenomenele care se produc la hotarul dintre viață și moarte. În revista Trends in Cognitive Sciences, din august 2011, articolul intitulat ” There is nothing paranormal about near-death experiences: how neuroscience can explain seeing bright lights, meeting the dead, or being convinced you are one of them” (Nu este nimic paranormal în ceea ce privește experiențele din vecinătatea morții: cum poate explica neuroștiința apariția unor lumini strălucitoare, întâlnirea cu morții, sau convingerea că ai murit), încearcă să găsească explicații pentru cele mai frecvente relatări ale celor care s-au întors din moarte. Îndrăznim să le prezentăm sumar în cele ce urmează.

Conștiința morții. Aceasta este una dintre cele mai frecvente relatări. Dar ea nu se manifestă numai atunci când cineva se află în pragul morții. Este cunoscut ”sindromul Cotard”, sentimentul morții. Este cunoscut cazul unei paciente în vârstă de 24 de ani (prezentat în 2007 de către R. McKay și L. Cipolloti) care avea acest sindrom. Ea credea că a murit deja, de gripă, și că a ajuns în rai. Iluzia a durat câteva zile, după care s-a atenuat, dispărând după o săptămână. Din punct de vedere anatomic acest sindrom este asociat cu cortexul parietal sau cu cortexul prefrontal și apare în urma unor traume sau în stadiile avansate ale sclerozei multiple. Se pare că iluzia implicată de sindromul Cotard este rezultatul încercării creierului de a da sens experiențelor stranii pe care le încearcă pacientul în urma unor evenimente puternic traumatizante.

Desprinderea de corp. Nu este o senzație atât de rară pe cât s-ar putea crede. Conform statisticilor, 40% dintre oameni au trăiri asemănătoare, atunci când sunt treziți în timpul fazei de vis a somnului (este vorba despre perioada REM (Rapid Eye Movements) a somnului. Dar senzația desprinderii de corp poat fi indusă și pe căi artificiale. Cercetătorul elvețian Olaf Blanke a demonstrat că stimularea joncțiunii temporoparietale produce asemenea trăiri. În studiul său, ” Out-of-body experience and autoscopy of neurological origin” (Originea neurologică a experiențele în afara corpului și autoscopiei) publicat în Brain, se relata că în timpul stimulării subiecții aveau senzația că se desprind de pat. Blanke crede că asemenea trăiri se produc atunci când creierul subiectului devine incapabil să mai integreze corect informațiile senzoriale.

Tunelul de lumină. Și aceste senzații pot fi provocate artificial. Piloții avioanelor de vânătoare se confruntă adesea cu ele, atunci când supuși la factori de sarcină foarte mari (atunci când efectuează viraje strânse sau când execută manevre acrobatice). Apariția tunelului de lumină în vecinătatea morții ar putea fi explicată prin lipsa de alimentare cu sânge a retinei. Cortexul vizual este organizat în celule care procesează separat vederea periferică și vederea centrală. Asta duce, în condiții limită, la senzația unei zone centrale luminoase și ale unei periferii întunecate.

Întâlnirea cu morții. Asemenea senzații apar uneori în cazuri de funcționare patologică a creierului. Bolnavii de maladia Alzheimer sau de Parkinson relatează asemenea întâlniri. De asemenea, pacienții care au suportat o palidotomie (lezarea chirurgicală a unei părți a formațiunii numite globus pallidus) au uneori halucinații legate de întâlniri cu stafii sau cu morții. Asta ar sugera că în asemenea manifestări neurotransmițatorul numit dopamniă joacă un rol important. Halucinațiile ar putea apărea și datorită supraactivării structurilor cerebrale din vecinătatea structurilor lezate.

Senzația de plăcere. Evident, și aceasta poate fi indusă artificial. De exemplu, ketamina, administrată în diferite doze poate declanșa multe dintre trăirile care sunt raportate ca fiind experiențe în vecinătatea morții, de la senzația de plăcere până la desprinderea de trup. Și de această dată pare a fi implicată dopamina. ”De exemplu, producerea de dopamină devine activă atunci când un animal este atacat de către un prădător. Asemenea sisteme endogene intră în joc în perioada evenimentelor profund traumatice și au rolul de a oferi un ajutor pentru supraviețuirea organismului”, se arată în studiul publicat în Trends in Cognitive Sciences.

Tot acolo, la concluzii, se mai spune că ”experimentele științifice sugerează că experiențele din vecinătatea morții au baze neurofiziologice și psihologice”.

Concluzie provizorie

În urma consultării unui număr mare de articole publicate în reviste de prestigiu (în articolul acesta am semnalat doar câteva), nu putem avea decât o concluzie provizorie, deocamdată. Dar faptul că din ce în ce mai mulți cercetători se apleacă asupra proceselor care se produc în vecinătatea morții ne oferă speranța că vom găsi răspunsuri. Eu aștept cu nerăbdare viitoarele studii științifice legate de acest subiect. Aștept concluziile la care se vor ajunge în urma amplului studiu coordonat de către dr. Sam Parnia, de la Universitatea din Southampton (Marea Britanie), prin care se va încerca găsirea unor noi răspunsuri. Într-un interviu pentru BBC, în 2008, în momentul declanșării studiului, Parnia spunea: ”Dacă poți demonstra că, după încetarea funcționării creierului, conștiința rămâne, atunci am putea afirma: conștiința este o entitate separată.” Pentru a verifica acest lucru, printre altele, se are în vedere analiza realității desprinderii de trup. În camerele de spital implicate în acest studiu au fost plasate imagini care nu pot fi văzute decât de sus, de pe tavan. ”Dacă nimeni nu va putea vedea aceste imagini [când are loc desprinderea de corp], atunci putem fi siguri că avem de-a face cu iluzii sau cu amintiri false.” Avem nevoie de asemenea studii, avem nevoie de aplicarea metodei științifice pentru a găsi răspunsuri la cele mai tulburătoare dintre întrebările pe care ni le putem pune. Este conștiința o entitate separata de corp? Ea își continuă existența după ce organismul nostru își încetează funcționarea?

Sam Parnia și-a publicat primele rezultate în anul 2016. Nici unul dintre subiecții care au trăit experiențe în apropierea morții nu a putut raporta ca a văzut imaginile plasate astfel încât să ”nu poată fi văzute decât de sus, de pe tavan”.