„Știința evoluează așa repede și aduce așa de mari variații în posibilitățile vieții încât, dacă o țară nu cultivă știința cu maximum de efort, ea își va înceta dialogul cu alte țări. Nu mai este posibil…” (Horia Hulubei)
Text de Andrei Dorobanțu
1956. La Măgurele, la IFA, se construiesc două mari instalații — în limbajul comun astăzi, două mari infrastructuri: un reactor nuclear și un ciclotron. Erau primele din Europa de sud-est, în afara URSS de atunci. Un an mai târziu, amândouă sunt operaționale. Era modernă a fizicii din România începuse. IFA și reactorul deveneau primele branduri din istoria științei din România. Prin ele, fizica românească modernă debuta la cel mai înalt nivel al acelui timp. Iar IFA fondează o școală, care avea să fie folosită și de alte țări. Iar peste 40 de ani, ei avea să i se adauge și o a doua o școală, cea a dezafectării cu succes și în siguranță a unui reactor nuclear.
1997. După 40 de ani de funcționare fără nici un incident, reactorul de la Măgurele a fost oprit. Pornindu-se totodată o procedură pe cât de complexă, pe atât de spectaculoasă. Care începe cu repatrierea combustibilului nuclear. Despre această mare și dublă aventură ne va vorbi în acest număr și în cel următor dr. Mitică Drăgușin, Directorul pentru Securitate Nucleară al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ (IFIN-HH), cel care a condus și a asigurat finalizarea acestor două operații de o complexitate cu totul extraordinară și căruia îi mulțumim!
Mitică Drăgușin
Timp de 40 de ani de funcționare a reactorului nuclear de cercetare de tip VVR-S, începând din anul 1957 până în anul 1997, datorită funcționării acestuia, s-a acumulat o cantitate foarte mare de ansamble de combustibil nuclear uzat, atât slab îmbogățit, adică sub 20% în izotopul U235, cât și înalt îmbogățit, peste 20% în izotopul U235.
Acest combustibil trebuia gestionat în mod deosebit, atât datorită vulnerabilității, cât și pentru asigurarea securității nucleare la depozitarea intermediară a acestuia. S-a ales ca metodă de stocare cea sub apă, stocarea umedă a acestuia.
În 2004, șefii celor două state puternice ale lumii, SUA și Federația Rusă, au semnat un acord în cadrul inițiativei de reducere globală a amenințărilor și, prin acest acord, s-a hotărât ca fiecare parte să-și repatrieze combustibilul proaspăt înalt îmbogățit de la reactoarele de cercetare și combustibilul înalt îmbogățit uzat sau iradiat.
La noi, pe amplasament, la IFIN-HH și în cadrul reactorului nuclear de cercetare, acțiunea a demarat cu un an mai înainte, ca urmare a unui acord cu DOE — Departamentul pentru Energie al Statelor Unite, astfel încât a fost posibil ca în 2003 să fie returnat; a fost repatriată în Federația Rusă toată cantitatea de combustibil înalt îmbogățit, proaspăt.
Începând cu 2004 și până în iunie 2009, au avut loc activități în cadrul proiectului de repatriere a combustibilului de origine rusească din România, proiectul fiind în întregime finanțat de SUA. Aceste activități au culminat cu eliberarea amplasamentului de la Măgurele de o cantitate importantă de combustibil nuclear înalt îmbogățit.
Acest proiect se remarcă prin două noutăți importante. O primă noutate este că a fost realizat primul transport comercial aerian cu o asemenea categorie de material nuclear, combustibil nuclear uzat. Și o a doua noutate, remarcată de întreaga comunitate nucleară internațională, a fost că încărcarea containerelor de transport special dedicate combustibilului nuclear uzat a fost realizată cu un container de transfer al combustibilului, din depozitul de combustibil nuclear uzat, deci de sub apă, acesta fiind astfel transferat direct în containerul de transport rusesc. Acest container de transport a fost pus la dispoziție, prin închiriere, de partea rusă, și s-a reușit să fie transferată întreaga cantitate de combustibil nuclear uzat, în data de 29 iunie 2009.
Pomeneam la începutul discuției de faptul că, în timpul funcționării reactorului, au fost generate cantități de combustibil nuclear uzat atât slab îmbogățit cât și înalt îmbogățit. Dar, după repatrierea combustibilului înalt îmbogățit, mai rămăsese pe amplasament combustibilul slab îmbogățit. Care era într-o cantitate dublă față de cel înalt îmbogățit! Iar pentru a dezafecta reactorul nuclear, există o condiție impusă prin lege: tot amplasamentul IFIN-HH să fie eliberat de toată cantitatea de combustibil nuclear, atât proaspăt, cât și uzat. În acel moment, acest lucru urma să fie realizat în următorii patru ani. Și acest lucru a fost posibil datorită faptului că Guvernul Român a aprobat un nou proiect, cu finanțare românească, de repatriere și a combustibilului nuclear slab îmbogățit. Unde? Tot în Federația Rusă, la Uzinele de Reprocesare Mayak, din regiunea Celeabinsk. Pentru partea română, participarea în cadrul acestui proiect a însemnat și o îmbunătățire atât a cunoștințelor tehnice, cât și a părții de management, de organizare a activității. Întrucât tot ce s-a petrecut în această perioadă, 2003-2009, legat de repatrierea combustibilului nuclear înalt îmbogățit, a fost foarte bine planificat, s-a învățat cum trebuie argumentat fiecare pas, de ce trebuie achiziționat un anumit tip de echipament, s-a insistat — și aici am avut și noi foarte mult de învățat! — pe partea de pregătire continuă a personalului, a operatorilor.
Este de remarcat că, în ultima parte, înainte de iunie 2009, pe baza unor proceduri aprobate de partea română, dar și de partea rusă, operatorii din reactor au făcut zilnic antrenament și pregătire pe machete — containerul de transfer real, dar și containerul de transport-machetă. Astfel, în momentul în care au sosit containerele de transport reale, le-a fost foarte ușor să execute în siguranță toate operațiunile de încărcare. Astfel, nu a fost nici un incident legat de partea de manipulare, de posibile contaminări sau de alte evenimente legate de manevrarea containerelor de cinci tone. E de remarcat și un alt aspect: fiind primul proiect de repatriere din programul stabilit de cele două mari state la nivel global, primul proiect în care s-au folosit containere de transfer la încărcarea containerelor de transport, cu ansamble de combustibil nuclear uzat, în alte proiecte, de ex. în anul 2010, la transferul combustibilului nuclear de pe platforma reactorului nuclear din Serbia, operatorii noștri au fost solicitați să asigure consultanță și asistență tehnică, utilizând (și) în cadrul reactorului nuclear din Serbia containerul de transfer care a fost utilizat aici. Acesta, și alte echipamente — de verificare a etanșeității, de ridicat, de monitorizare a radioactivității, au fost livrate statului român, Institutului nostru, de statul american.
Prin urmare, în orice alt proiect care face parte din programul global de repatriere a combustibilului nuclear uzat înalt îmbogățit, în orice alt program, la solicitarea DOE, institutul nostru pune la dispoziție aceste echipamente, fiind practic proprietatea SUA. Acesta este al doilea mare câștig al proiectului de repatriere finalizat la sfârșitul anului trecut: operatorii reactorului au câștigat o experiență importantă, o expertiză recunoscută la nivel internațional, și au fost solicitați până în 2015 și la alte proiecte.
Învățămintele și legăturile interumane câștigate în desfășurarea proiectului prin care a fost repatriat combustibilul înalt îmbogățit vor fi utile în noul proiect privind combustibilul slab îmbogățit, și noi sperăm că va fi un alt succes, apreciat și recunoscut, în care și conducerea proiectului și fondurile sunt de origine românească. Proiectul de repatriere a combustibilului slab îmbogățit, care a început în 2010 și a durat până în 2014, s-a derulat în același timp cu activitățile de dezafectare a reactorului nuclear, dar dacă repatrierea a durat patru ani, dezafectarea va dura 11 ani, începând din 2011.
***
1949 și 1956. Multă vreme am știut doar aceste două date: înființarea Institutul de Fizică al Academiei (RPR), și inaugurarea la Măgurele a Institutului de Fizică Atomică, amândouă sub direcția profesorului Horia Hulubei, care a reușit să le dea același nume scurt, IFA. Despre ce au însemnat însă cei șapte ani, 1949-1956, în care a prins formă cercetarea modernă de fizică în România, practic nu s-a știut mai nimic — doar ce am putut afla de la cei care au trăit acele momente. Informații importante (și tulburătoare) au apărut între timp: articolul din Curierul de Fizică (2008, http://curieruldefizica.nipne.ro/docs/CdF_61.pdf) al lui Dan H. Constantinescu și cele ale lui Petre Opriș din Contributors.ro (2014, https://www.contributors.ro/primii-pasi-in-proiectul-nuclear-romanesc-de-obtinere-a-energiei-electrice-1955-1970-1/). Chiar și cele doar câteva fragmente de istorie pe care ni le oferă ele ne readuc atmosfera în care a prins formă cercetarea modernă de fizică din România, care, se poate spune, a început cu câțiva adevărați și mari oameni de știință și cu prima lor mare realizare: construirea ciclotronului și a primului reactor nuclear din Europa de Est.
Debutul, se poate spune, a fost marcat de anunțul public făcut de autoritățile sovietice (17 ianuarie 1955) că România se afla pe o listă de țări care urmau să primească asistență tehnică în domeniul fizicii nucleare. La 1 aprilie 1955, o delegație (Gheorghe Gaston Marin, Horia Hulubei, Șerban Țițeica, Valer Novacu, Alexandru Sanielevici, Paul Drăghicescu, secretar științific IFA, Toma Vescan și Adrian Gelberg, șefi de secție la IFA) se aflau la Moscova, unde au aflat oficial de propunerea unui ajutor pe termen lung pentru construirea a două mari infrastructuri de cercetare: un reactor nuclear de cercetare de 2 MW, răcit cu apă distilată (30 milioane ruble în total) și un ciclotron, și pentru pregătirea în URSS a personalului care să opereze cele două instalații.
Proiectarea, construirea, montarea și punerea lor în funcțiune și furnizarea combustibilului urmau să fie asumate de partea sovietică. Scopul declarat: efectuarea de experimente științifice în România și obținerea de radioizotopi utilizabili în diferite domenii. Termenele estimate: prima jumătate a anului 1956 pentru reactor și a doua jumătate a lui 1956 pentru ciclotron.
La 8 aprilie 1955, tot la Moscova, partea sovietică a întrebat dacă partea română stabilise locul unde să poată fi instalate cele două mari infrastructuri. Răspunsul l-a dat Gheorghe Gaston Marin: localitatea Măgurele. „Noi avem, în cadrul Institutului de Fizică al Academiei, situat la cca. 20 km de centrul orașului, într-un sat cu cca. 500 locuitori, toate condițiile necesare: un loc suficient de mare și de izolat, suprafață deja construită de 3000 m.p., cadre deja formate. Din această cauză, pentru noi, această soluție ar fi cea mai simplă din punct de vedere economic, dacă nu se pun însă cerințe speciale pe care să nu le sesizăm.“
La 23 aprilie, delegația română a revenit la București, după ce, pe 22 aprilie, fusese semnată o convenție de colaborare tehnico-științifică bilaterală cu U.R.S.S. în domeniul energiei nucleare. La București se înființase CEN — Comitetul pentru Energia Nucleară. Acesta a funcționat pe lângă Consiliul de Miniștri. În CEN, împreună cu directorul IFA și cu secretarul comitetului, erau reprezentați Academia Republicii Populare Române și ministerele comerțului exterior, de finanțe, al energiei și al afacerilor interne. Primul președinte a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. I-au urmat Gheorghe Gaston Marin și apoi Horia Hulubei.
În 1957, la IFA-Măgurele, reactorul și ciclotronul erau operaționale. În curând, Victor Toma urma să lanseze primul calculator electronic din România, CIFA 1. Peste încă cinci ani, Ion Agârbiceanu construia primul laser românesc. Dialogul despre care vorbește profesorul Hulubei în motto-ul acestui articol devenea posibil…
***
Odată ce întreaga cantitate de combustibil nuclear a fost repatriată, reactorul a intrat în faza ultimă a existenței sale: dezafectarea. Ultimul pas spre intrarea în istorie…
Despre modul în care s-a desfășurat dezafectarea, cea de a doua premieră „nucleară“ de la Măgurele, vom afla tot de la dr. Mitică Drăgușin, directorul pentru securitate nucleară al IFIN-HH, institutul care poartă numele fondatorului său, profesorul Horia Hulubei, în numărul următor. Și vom afla și despre cum s-a plantat pădurea care înconjoară și acum Institutul, cum s-a rezolvat problema terenurilor pe care a fost el construit și alte lucruri, încercând să găsim un răspuns la încă o întrebare: de ce a trebuit să fie oprit reactorul?
