De peste 50 de ani, spațiul cosmic este locul unde sunt testate cele mai noi și îndrăznețe tehnologii, iar aplicațiile militare nu puteau lipsi din acest context. Așa cum le stă bine, acestea sunt înconjurate de secrete, dar, după un timp, sau după observațiile astronomilor amatori, unele detalii ale acestor misiuni secrete ies la suprafață. În cele ce urmează vom vedea câteva amănunte despre misiunile spațiale misterioase, aflate în desfășurare pe orbita Pământului, deasupra capetelor noastre.

 

ÎN 27 SEPTEMBRlE 2014, LA PATRU LUNI DUPA EŞECUL LANSĂRll SATELITULUI DE TELECOMUNICAȚII „EKSPRESS AM4R”, O NOUĂ RACHETĂ PROTON-M/BRIZ-M ESTE LANSATĂ DIN BAIKONUR.

Oficial, încărcătura este un satelit civil Luch, însă sub conul termodinamic protector se află un satelit militar secret, denumit Olimp-K. Lansarea trebuia să aibă loc încă de la sfârșitul lui mai 2014, dar eșecul lansării Ekspress AM4R, ancheta ce a urmat și un update al treptei Briz-M au decalat cu patru luni momentul în care racheta ajunge pe rampa de lansare 81 a complexului de la Baikonur. În cele din urmă, lansarea are loc în 27 septembrie la ora 23:23. Satelitul, construit de lSS Reshetnev, este plasat pe orbita geostaționară, la 36.000 km deasupra ecuatorului.

Zvonurile spun ca Olimp-K este dotat cu un sistem revoluționar de comunicație prin laser și funcționează ca un releu între sateliții militari situați pe orbite mai joase și statiile de la sol. În noiembrie 2014, institutul de Fizică Tehnologică din Moscova anunţă că un propulsor ionic de ultimă generație, ce funcționeaza pe baza efectului Hall, se află în spațiu la bordul unui satelit dezvoltat de ISS Reshetnev, după ce Oleg Gorshkov a muncit peste 9 ani la acest proiect. Olimp-K nu este numit direct, dar legătura cu satelitul lansat în septembrie 2014 este mai mult decât clară.

MOTOARE IONICE

Propulsoarele care funcţionează pe baza principiului Hall sunt de fapt un caz aparte de propulsoare ionice. În propulsoarele ionice, combustibilul (ionii) este accelerat de către un câmp magnetic. Evident, puterea unui astfel de motor este incomparabil mai slabă decât cea a unui motor chimic clasic, deci acceleraţia pe care o asigură este una redusă, însă acesta poate funcţiona un timp mai îndelungat și vehiculul câştigă astfel viteză semnificativă. În plus, combustibilul este mai uşor și mai simplu de stocat, ceea ce îl face o opţiune de luat în calcul în unele cazuri.

Desigur, nimeni nu ar folosi un motor ionic pentru manevre de frânare sau accelerare bruscă, dar, pentru misiuni în care timpul nu este o variabilă importantă, un motor ionic poate fi o optiune (spre exemplu, sonda interplanetară Dawn foloseste un propulsor ionic). Propulsoarele ionice cu efect Hall captează într-un câmp magnetic electronii în surplus, care limitează eficienţa unui motor ionic clasic și astfel pot fi dezvoltate jeturi care ajung până la 30 km/s şi forţă de 1 N. Dezvoltat în principal de URSS și Rusia (cel puţin până în anii ’90), nu mai puţin de 100 de sateliţi care beneficiază de această metodă de propulsie au fost lansaţi în ultimele 3 decenii, pentru că aceste propulsoare pot fi folosite în orbită geostaţionară (GEO) sau orbită joasă (LEO), dar și pentru a muta un satelit din LEO în GEO.

 

În 2013 apar zvonuri care spun că mai multe unități rusești lucrează pentru un satelit militar ce primeşte indicativul i4K166 și care urmează să petreacă cel puțin 15 ani pe orbită. Este vorba despre lSS Reshetnev, Geofizika, LOMO și NPO Kvant. LA ÎNCEPUTUL ANULUI 2014, ROSCOSMOS ANUNȚĂ IMINENTA LANSARE A UNUI SATELIT LUCH. Aceasta este o serie binecunoscută de sateliți dedicați sectorului civil și, după completarea constelației Luch-5, nu se mai aștepta nimeni la o nouă lansare din acest program.

secrete-spatiu-stiinta-tehnica-2Dar acesta nu a fost singurul semn de întrebare ridicat în urma anunțului Roscosmos. Până acum, sateliții Luch nu erau prea masivi și, de obicei, împărțeau drumul spre orbită, oferit de generoasa rachetă Proton-M, cu o altă încărcătură, un alt satelit. Însă, de data asta, întreaga rachetă proton-M îi era dedicată, ceea ce înseamnă că satelitul are o masă considerabil mai mare (caracteristică specifică sateliților militari). Mai mult decât atât, sateliții din seria Luch poartă câte un număr (Luch 4, Luch 5, Luch 5A etc), însă de această dată acest număr suplimentar nu mai apare în anunțul Roscosmos.

Toate aceste motive conduc la o singură explicație: lansarea Luch este de fapt o diversiune pentru lansarea unei încarcături militare secrete. În zona hangarului 92-50 din Baikonur, unde a fost pregatită încărcătura pentru conectarea acesteia la treapta superioară Briz-M, au fost făcute modificări pentru a împiedica ingineri străini (care iau uneori parte la pregătirile obișnuite pentru lansările Proton-M) să poată vedea satelitul, operațiune care are loc de fiecare dată când acesta este un satelit militar.

Dupa lansare, mass-media din Rusia vorbește despre Luch ca despre un satelit civil, care va ajuta în Comunicațiile dintre Stația Spațială Internațională și Pământ și va fi folosit și pentru a corecta semnalele sateliților de poziționare GLONASS. Însă, la scurt timp după acest anunț, satelitul primește indicativul Kosmos-2501, specific sateliților militari.

 

IMEDIAT DUPĂ LANSARE, SATELITUL OLIMP-K ȘI-A SCHIMBAT DE MAI MULTE ORI POZIȚIA PE ORBITĂ, INCLUSIV ALTITUDINEA. În februarie 2015, altitudinea a coborât cu 260 km și a devenit perfect circulara. În aprilie, Olimp-K s-a poziționat între sateliții lntelsat 7 și lntelsat 901, uneori și la o distanță de 10 km de aceștia. Un purtător de cuvânt al Forțelor Aeriene SUA a declarat ca Olimp-K s-a apropiat, de trei ori, până la 5 km de un alt satelit american, al cărui nume nu a fost specificat.

În septembrie 2015, Olimp-K s-a apropiat de un alt satelit lntelsat (905). Unii observatori au arătat că mișcările satelitului, corelate și cu deplasările unor elemente ale flotei rusești, lucru care se potrivește cu ipoteza care spune ca acesta este folosit pentru comunicații militare. În 24 februarie 2016, Olimp-K s-a poziționat din nou curios, între alți doi sateliți: lntelsat 10-02 (satelit de telecomunicații comerciale) și Skynet 4C (un mai vechi satelit al ministerului de apărare britanic).

Aceste manevre nu sunt deloc agreate de comunitatea internațională pentru că pun în pericol sateliții de telecomunicație, care au sloturi orbitale bine definite și care, la o distanță mai mică de 10 km unul de altul, sunt considerați a fi în pericol de coliziune. Cu toate acestea, Olimp-K nu este singurul satelit curios de pe orbită, Statele Unite au și ele astfel de sateliți mobili, care pot da târcoale altor sateliți.

 

ÎN VARA LUI 2015, NRO (NATIONAL RECONNAISSANCE OFFICE – UNA DINTRE CELE MAI IMPORTANTE ȘI PUTERNICE AGENȚII DE SPIONAJ DIN SUA, ALĂTURI DE MAI CUNOSCUTELE CIA SAU NSA) A DESECRETIZAT PESTE 20.000 DE PAGINI REFERITOARE LA PROGAMUL MOL.

Deşi informații cu privire la MOL circulau de mult timp în spațiul public, este pentru prima dată când avem acces direct la înregistrări oficiale cu privire la acest program spaţial paralel al Statelor Unite, aflat sub controlul armatei (mai exact, al forțelor aeriene). Spre deosebire de programul spaţial sovietic, cel american era coordonat de NASA, o agenție guvernamentală civilă, însă, încă din 1958, armata SUA a intuit potențialul oferit de spațiul cosmic şi a inițiat programul X-2O (Dyna-Soar), care patru ani mai târziu a devenit MOL (Manned Orbiting Laboratory).

secrete-spatiu-stiinta-tehnica-3În cadrul acestui program au fost cheltuiți peste 1,5 miliarde de dolari între 1963 şi 1969 (mai mult decât pentru întregul proiect Gemini) şi urma să fie lansată o stație spațială cu echipaj la bord (pe orbită polară). Aici, echipajul ar fi mânuit un telescop cu care urma să se facă observații secrete asupra teritoriului Uniunii Sovietice. MOL urma să fie o variantă militarizată a proiectului Gemini, dezvoltat de NASA ca precursor al programului Apollo. De fapt, în primele sale zile, MOL a fost denumit Gemini Blue sau chiar Gemini-B, pentru că tehnologia dezvoltată de NASA în cadrul programului Gemini avea să fie fundația pentru noul program spațial al US Air Force.

Chiar dacă niciun zbor cu echipaj nu a avut loc, trei loturi de viitori astronauți (un total de 17) au fost selectate pentru acest program, iar unii dintre ei au ajuns să fie transferați la NASA, pentru zborurile ulterioare ale navetei spațiale. De fapt, o singură lansare a avut loc în cadrul programului MOL (folosind o rachetă Titan lll C) şi a constat în testarea capsulei Gemini 2 (sau Gemini B), care urma să fie folosită pentru zborurile unui echipaj format din doi astronauți, care ar fi petrecut 40 de zile pe orbită.

Laboratorul propriu-zis, un modul cilindric lung de peste 12 metri şi cu un diametru de 3 metri, ar fi fost ataşat de scutul termic al capsulei Gemini 2, iar astronauții ar fi putut locui atât în capsulă, cât şi în laborator pe durata întregii misiuni. Piesa de rezistență urma să fie telescopul Dorian (cunoscut şi sub denumirea Keyhole-10), care era proiectat să aibă o oglindă de 1,8 metri şi cu ajutorul căruia astronauții de la bord ar fi putut vedea aeroporturile militare sovietice şi zborurile test ale noilor avioane de vânătoare.

Însă în 1969, din mai multe motive, finanțarea programului MOL a fost întreruptă. Tehnologiile dezvoltate au fost transferate altor departamente, dar ambițiile US Air Force pentru exploatarea militară a spațiului cosmic au rămas vii în continuare. Astăzi, rampa de lansare de la Vandenberg este una dintre moştenirile MOL. De aici, naveta spațială urma să fie lansată pe orbite polare, însă nici acest plan nu a mai ajuns să fie pus vreodată în practică, pentru că, după accidentul navetei Challenger, misiunile militare ale navetei au fost limitate.

PROGRAMUL GEMINI

După ce, în cadrul proiectului Mercury (1958-1963), NASA a reuşit să pornească cu succes un program spaţial cu echipaj uman, SUA se afla în continuare în urma Uniunii Sovietice în cursa spaţială spre Lună. Capsulele Mercury nu puteau transporta în spaţiu mai mult de un astronaut, iar, de cealaltă parte a cortinei de fier, cosmonauţii marcau noi şi noi premiere în explorarea spaţiului.

Programul Gemini (1961-1966) avea să fie continuarea firească şi a fost perioada în care SUA va prelua conducerea în cursa spaţială, care va culmina cu programul Apollo (1963-1972). După cum îi spune şi numele, în cadrul programului Gemini echipajul era format din doi astronauţi, iar capsula cu acelaşi nume avea să fie un salt calitativ imens faţă de Mercury, mai spaţioasă şi mult mai uşor de manevrat. În cadrul programului Gemini au avut loc două lansări test, fără echipaj, urmate de alte 10 misiuni cu astronauţi la bordul caspulelor, toate propulsate de racheta Titan II.

Deşi cele trei programe (Mercury, Gemini, Apollo) aveau parte de cea mai mare finanţare şi de sprijinul necondiționat al publicului, erau programe civile, derulate prin NASA, o agenţie guvernamentală nemilitarizată. US Air Force nu a dorit însă să rămână departe de activităţile orbitale, aşa că a derulat programe paralele: Dyna Soar, MOL sau mai recentul X-37B, pentru a veni în sprijinul agenţiilor guvernamentale de spionaj.

 

Dacă despre MOL putem citi astăzi detalii din surse oficiale, US AIR FORCE NU OFERĂ DEOCAMDATĂ PREA MULTE DETALII CU PRIVIRE LA NAVETA AUTONOMĂ X-37B, CONSTRUITĂ DE BOEING. Lungă de aproape 9 metri şi cu o anvergură de 4,5 metri, X-37B este atât de mică încât ar încăpea lejer în cala fostei navete spațiale, dar, la fel ca aceasta, decolează precum o rachetă şi aterizează folosind o pistă (aproape) obişnuită.

Prima navetă X-37B (OTV-1) a fost lansată în 23 aprilie 2010, folosind un propulsor Atlas V (naveta cântăreşte 5 tone, în timp ce Atlas V poate urca până la 18 tone pe orbită). Oficial nu s-au comunicat public informații cu privire la orbita navetei, dar astronomii amatori au identificat-o imediat după lansare şi astfel i-au putut urmări manevrele orbitale efectuate în timpul misiunii, inclusiv pregătirile pentru aterizare. După 224 de zile petrecute autonom pe orbită, naveta a revenit la sol, în 3 decembrie 2010.

A doua navetă a fost lansată în 5 martie 2011 şi a petrecut 469 de zile în spațiu. În a treia misiune din programul X-37B s-a folosit prima navetă şi aceasta s-a aflat din nou în spațiu între 11 decembrie 2012 şi 17 octombrie 2014 (675 zile). În 2015, în 20 mai, cea de-a doua navetă X-37B avea să fie lansată pentru a doua oară în spațiu, fiind de de aşteptat ca aterizarea ei să aibă loc în cursul lui 2017.

secrete-spatiu-stiinta-tehnica-4Oficial a fost comunicat că în cadrul acestor misiuni sunt studiate metode experimentale de propulsie şi sunt studiate efectele expunerii la condițiile extreme ale spațiului cosmic ale diferitelor materiale. Public nu se cunoaşte conținutul calei navetei, dar se presupune că aceasta conține şi un sistem de panouri solare, necesare pentru lunga perioadă petrecută de aceasta în spațiu. Perioada petrecută pe orbită a fost limitată, în cazul fostelor navete spațiale cu echipaj uman, de bateriile de la bord, cea mai lungă misiune fiind STS-80, când Columbia a petrecut aproape 18 zile în spațiu.

Secretele din jurul X-37B dau naştere multor teorii ale conspirației, dar probabil vehiculul nu este altceva decât o modalitate prin care armata SUA testează noi tehnologii legate de propulsie şi comportarea diverselor materiale în vidul cosmic, tehnologii care vor fi în viitor folosite pentru sateliți. În același timp, US Air Force nu a renunţat la ideea de a avea astronauți proprii si speră să poată dezvolta în viitor o versiune mai mare a acestei navete, cu dimensiuni aproape duble, X-37C, care să poată transporta până la 6 astronauți pe orbită.

 

DOUĂ LUCRURI AU INFLUENȚAT FUNDAMENTAL PROIECTAREA NAVETEI SPAȚIALE: POSTERIORUL A DOI CAI ȘI O AGENȚIE GUVERNAMENTALĂ ATÂT DE SECRETĂ, ÎNCÂT ÎN ANII ’70 NU I SE CUNOȘTEA NICI MĂCAR NUMELE.

Ce au de-a face caii cu designul celui mai complex vehicul creat vreodată? Masa pe care o putea urca naveta pe orbită este definită de puterea motoarelor, dar și de cele două rachete cu combustibil solid ataȘate. Aceste rachete suplimentare aveau un diametru maxim definit de calea ferată pe care urmau să fie transportate, iar ecartamentul căii ferate este o moștenire a vremurilor în care principalul mijloc de transport erau carele, trase de obicei de doi cai. Dimensiunea acestor care era standardizată în funcție de forţa motrice, adică în funcție de dimensiunile cailor.

Al doilea factor important pentru o încărcătură orbitală, pe lângă masă, este dimensiunea. National Reconnaissance Office a avut un protocol cu NASA încă din 1969, prin care obliga agenţia spaţială ca viitorul vehicul să poată lansa și încărcături masive, pentru că sateliții de spionaj au fost și sunt și astăzi de dimensiuni mai mari decât cei de telecomunicaţii civile. Asa că motivul pentru care naveta spaţială avea o cală atât de generoasă este meritul NRO.

secrete-spatiu-stiinta-tehnica-5Între 1985 si 1992, naveta spaţială a executat opt misiuni secrete, despre care nu se cunosc detalii. Se cunoștea componența echipajului, data lansării, dar NASA nu a oferit nici până în prezent detalii despre încărcătura lansată sau despre parametrii orbitali ai misiunii sau manevrele efectuate pe orbită.

Un grup de astronauţi a fost special pregătit pentru astfel de misiuni, iar unui dintre ei a fost chiar Ken Mattingly. Numele poate vă este cunoscut: el trebuia să facă parte din echipajul Apollo 13, dar a fost înlocuit cu puţin timp înainte de lansare, din motive medicale. Mattingly a zburat totuși în misiunea Apollo 16, iar apoi a mai fost selectat de două ori pentru zboruri ale navetei spațiale: STS-4 (Columbia) și STS-51-L (Discovery), prima misiune secretă a navetei si ultimul zbor în spaţiu al lui Mattingly. În 1986, el s-a retras și din armata SUA, având gradul chiar de amiral.

Relaţiile dintre armată și NASA nu erau nu tocmai cordiale, asa că, după accidentul Challenger, armata a folosit în principal rachete pentru lansările sale, utilizând capacitățile navetei doar atunci când încărcăturile erau prea grele pentru rachetele disponibile în acea perioadă. Fuziunea dintre sectorul civil și cel militar nu era una dintre cele mai reușite colaborări, pentru că nici una dintre părţi nu era obișnuită cu procedurile celeilalte și un astfel de echipaj mixt, ajuns pe orbită, putea intra în situaţii hilare.

secrete-spatiu-stiinta-tehnica-6De pildă, Guy Bluford își aminteste cum, în timpul misiunii STS-39, un membru al echipajului a părăsit grupul și a urcat de unul singur în spatele punţii principale, lansând un satelit secret din cala navetei, în timp ce restul  colegilor se prefăceau că nu observă ce se întâmplă. De asemenea, numărul ieșirilor extravehiculare americane nu este cunoscut cu precizie, din cauza caracterului secret al misiunii STS-27, în cadrul căreia Jerry Ross și Bill Shepard ar fi ieșit (sau nu?) în afara navetei, pentru a repara satelitul secret ONYX, care ar fi avut unele probleme imediat după eliberarea de  brațul robotic al navetei.

După 1992, Departamentul Apărării al SUA, împreună cu agenţiile guvernamentale interesate și-au  lansat sateliții fără sprijinul NASA. În prezent, rachetele Atlas V și Delta lV (Heavy) îndeplinesc rolul de lansatoare pentru sateliții agenţiilor de informații, fiind gestionați de un consorțiu format din Boeing și Lockheed Martin, denumit United Launch Alliance (ULA). De curând și compania SpaceX a primit certificare din partea armatei pentru a lansa sateliți GPS, așa că e posibil să vedem în curând un nou jucător în  această piaţă mereu misterioasă.

Spatiul va rămâne mereu un teren atractiv pentru orice putere militară prezentă sau viitoare si, dacă NASA rămâne o agenţie spaţială civilă, SUA nu își permite să aibă propria armată deconectată de la tehnologiile spațiale.

Comentați pe Facebook

DISTRIBUIȚI