„Când cineva îmi spune că a văzut un mort înviat, reflectez numaidecât dacă este posibil ca această persoană să se înșele sau să fie înșelată, ori ca faptul pe care îl relatează să se fi întâmplat întradevăr. Pun în balanță un miracol și pe celălalt și, potrivit cu superioritatea pe care o descopăr, mă hotărăsc și resping întotdeauna miracolul cel mai mare. Dacă falsitatea mărturiei este mai miraculoasă decât evenimentul pe care îl relatează, atunci și numai atunci poate el pretinde să câștige credința sau opinia mea.”  (David Hume)

În partea dintru început a vieții mele, în acele zile minunate în care deprindeam arta cititului, am desoperit o poveste care m-a mirat foarte tare pe atunci. Pe scurt, un cocoș foarte deștept s-a dus la târg cu un sac în care se aflau resturile carbonizate ale unei șei. Nu a trecut mult timp și un bogătan a vrut să afle ce are cocoșul la vânzare în sac. Cocoșul cel deștept i-a răspuns că în sac se află aurul din cel mai pur. ”Asta numai dacă nu deschizi sacul. Dacă îl deschizi, aurul se va transforma în cărbune.” Bogătanul l-a întrebat pe cocoș cât cere pentru sacul acela minunat. Cocoșul, fără să ezite, i-a cerut un sac plin cu bani. Bogătanul a plătit imediat suma cerută, nu de alta, dar în cocoși poți avea totdeauna încredere… sunt atât de deștepți!

Dacă bogătanul din poveste ar fi avut vreo urmă de scepticism, ar fi vrut ceva mai mult decât vorbele cocoșului cel deștept. În lumea aceea, a poveștilor, din fericire, scepticismul nu există. Avem nevoie de basme, avem nevoie de povești. În lumea aceasta, cea în care trăim, scepticismul există, dar instrumentele sale sunt contestate de către cei care și-au făcut un țel din a ne menține în lumea poveștilor. Un articol publicat în numărul din iulie-august, 2016, al revistei noastre reprezintă un excelent exemplu în acest sens.

În acel articol, așa cum se întâmplă totdeauna în pseudoștiință, argumentele, dovezile, au fost ocolite, pentru a lăsa loc vorbelor. Vorbe cărora li s-au acordat valoarea de ”dovadă”, pentru că au fost enunțate de ”specialiști” în studierea răpirilor de către extratereștri, iar ei, specialiștii, nu au cum să se înșele. Ei sunt singurii în drept să enunțe concluzii în acest domeniu. Se profită de faptul că foarte mulți oameni se lasă seduși de poveștile frumoase și pline de mister, fără a mai face efortul de examina critic ceea ce li se spune. Dacă povestea le pare convingătoare, ea devine adevăr pentru ei. Mai grav, în acel text este ignorat cu nonșalanță un principiu elementar: afirmațiile extraordinare cer dovezi extraordinare.

Ni s-a vorbit despre faimoasa conferință de la MIT din 1992. O conferință care nu a fost organizată de MIT. Faimosul institut a fost doar spațiul ei de desfășurare. Lucrările prezentate acolo au avut un ecou atât de mare încât, în 1993, J. Mack și D. Jacobs au fost răsplătiți cu premiul IgNobel pentru ”concluzia la care au ajuns, conform căreia oamenii care cred că au fost răpiți de extratereștri, au fost răpiți cu adevărat și, mai ales, pentru afirmația conform căreia, în cuvintele lui Jacobs: «răpirile se concentrează pe producerea de copii»”. Dincolo de aspectul amuzant, faptul că a fost organizată o conferință dedicată răpirilor de către extratereștri, la care au participat oameni cu titluri academice, nu reprezintă o dovadă. Anual dușmanii lui Darwin, creaționiștii ”științifici” organizează, la rândul lor, conferințe similare…

Apoi sunt aduse pe scenă, drept argument, alte două personaje, Budd Hopkins și David Jacobs, care, și ei, au investigat cu ajutorul hipnozei cazuri de răpiri de către extratereștri. Nici unul dintre ei nu are pregătire în domeniul psihologiei sau psihiatriei, dar asta bănuiesc că nu constituie o problemă pentru iubitorii de năzbâtii. Cei doi spun lucruri foarte misteroase, care nu trebuie puse sub semnul întrebării, afară de cazul în care ai o minte tare îngustă…

Budd Hopkins, pictor de meserie, susține în cartea sa ”Sight Unseen: Science, UFO Invisibility, and Transgenic Beings” că extratereștrii ne mutilează vacile pentru că au nevoie de ovulele lor pentru a hibrida oamenii cu ființele venite de sus. David Jacobs, istoric, în cartea ”Secret Life: Firsthand, Documented Accounts of Ufo Abductions” ne spunea că ”Numai o hipnoză realizată competent poate dezvălui originea acestor imagini și sentimente. Atunci când hipnotizatorul nu cunoaște subiectul, natura adevărată a răpirilor nu va fi revelată niciodată.” Adică, trebuie musai să crezi ca să vezi…

Cât despre metodologia folosită de Mack în ”Abduction: Human Encounters with Aliens”… Dați-mi voie să o citez pe Elisabeth Loftus, care, conform American Psychological Association se află în rândul celor mai importanți 100 psihologi ai secolului trecut. Trebuie să vă mai spun că Loftus este specialistă tocmai în problemele memoriei. În articolul dedicat cărții lui Mack, intitulat ”The Psychological Pay Dirt of Space Alien Abduction Memories”, publicat în septembrie 1995 în ”Contemporary Psychology”, ea arăta că:

”În fiecare caz descris în această carte, amintirea răpirii este reprimată și recuperată după numai câteva ședințe de regresie hipnotică, prezentate fără nici o umbră de scepticism […] Având în vedere cât de receptivă și de maleabilă, la sugestiile hipnotizatorului, este persoana hipnotizată nu este de mirare că aproape toți subiecții lui Mack relatează că, în cursul răpirilor, extratereștri le-au atras atenția că ne paște un dezastru iminent, dacă nu ne schimbăm comportamentul.

[Anterior apariției cărții, Mack atrăgrea vehement atenția asupra dezastrului care ne paște.] În cartea sa, scepticismul și rigoarea științifică sunt abandonate cu totul, iar Mack reprezintă o provocare foarte slabă pentru cei care au explicații convenționale pentru amintirile răpirilor.” Vă invit să îi parcurgeți articolele dedicate amintirilor false intrând pe pagina ei de la Universitatea California, Irvine. Veți avea astfel o imagine foarte bună asupra problemelor legate de memorie și de amintirile false, inclusiv în cazul răpirilor de către extratereștri. Nu am spațiu suficient pentru a le detalia acum.

Despre ”recuperarea” amintirilor pierdute iată ce afirmă Australian Psychological Society în documentul intitulat ”Guidelines Relating to the Reporting of Recovered Memories”: ”Nivelul de încredere în amintire sau emoțiile legate de aceasta nu sunt neapărat legate de acuratețea amintirii. Dovezile științifice și clinice disponibile nu permit distingerea dintre amintirile reale de cele fabricate, în absența unor dovezi independente.” Vă reamintesc: Mack prezenta ca dovadă a amintirii reale tocmai emoțiile intense care îi cuprindeau pe subiecții săi atunci când își ”reaminteau” răpirea…

Și mai avea Mack un criteriu de validare… Faptul că subiecți independenți au prezentat relatări oarecum similare. Este un lucru normal, într-o lume, chiar a anilor 1990, în care planeta a devenit un sat global. Dar Mack mai făcea ceva: subiecții săi participau la ședințe de grup, în care își comunicau unii altora experiențele trăite.

În articolul la care fac acum referire era prezentat un singur studiu științific, cel realizat la Universitatea Carleton, Minnesota, în 1993. Deși nu ni s-a oferit nici titlul studiului și nici revista în care a fost publicat, am făcut propria căutare, nu de alta dar se afirma că răpiții sunt mai inteligenți decât media. Încercați și dv. În Minnesota nu există nicio Universitate Carleton, există doar un colegiu cu acest nume.

Căutați apoi după ”Carleton University” ”alien abduction”. Veți descoperi că universitatea cu pricina se află în Canada, la Ottawa. Acolo există și un departament de psihologie, care, e adevărat, a publicat în noiembrie 1993, în Journal of Abnormal Psychology, studiul ”Close encounters: an examination of UFO experiences” realizat de către un colectiv condus de către Nicholas Spanos.

Nici vorbă să se afirme acolo că răpiții sunt mai inteligenți. Nu există diferențe semnificative între cei care cred că au fost răpiți și lotul martor. Dar, la cei răpiți, s-a constatat o ”predispoziție către fantazare” și ”experiențe senzoriale neobișnuite”. De altfel, Spanos are mai multe articole dedicate subiectului răpirilor, și nu numai, în care prezintă mecanismele prin care se produc amintirile false, pe care vă invit să le citiți.

Mai avem o dovadă, una, să îi zicem elegant: insolită.  Kary Mullis laureat al Premiului Nobel a fost vizitat de către niște extraterștri sub forma unor… ratoni luminoși! Dacă e premiant Nobel, musai trebuie să îl luăm în seamă! Ar mai trebui să considerăm că astrologia este știință, pentru că Mullis credea în astrologie. Iar faptul că era consumator de LSD nici nu mai are importanță…

Trebuie să mai spun ceva. Articolul la care fac referire se încheie de-a dreptul apocaliptic. Trebuie să renunțăm la știința așa cum o știm noi pentru că se poate comunica cu morții, de la distanță putem influența aparate cu puterea gândului, avem dovezi că sufletul se poate separa de corp și așa mai departe.

Citesc revista aceasta de mai bine de jumătate de veac. Niciodată, subliniez: niciodată, nu am găsit în paginile ei năzbâtii atât de mari, care și-ar găsi locul numai în revistele tabloide de mâna a doua. Iar asta mă sperie cumplit. Revista aceasta era, în România, ultimul adăpost pentru știință, într-o țară în care aproape jumătate din populație crede că Soarele se rotește în jurul Pământului.

Comentați pe Facebook