Ce legătură este între politică și evoluția umană?

Ar trebui să fii nebun să crezi că vreun individ s-ar implica cumva în arheologie, genetică sau antropologie ca să schimbe destinele țării sale. Absurd. Și totuși… s-a întâmplat. S-a întâmplat și cu consecințe dramatice pentru viețile multor cercetători și pentru studiul unei științe aflată și atunci, și acum, la începuturi: paleoantropologia.

Pe la începutul secolului al XX-lea, ideea de evoluție umană, dar mai ales de evoluție din hominizi arhaici, era una revoluționară. Mediul științific o îmbrățișase grație descoperirii unui olandez excentric, Eugene Dubois, un medic care a vândut absolut tot ceea ce avea, a renunțat la tot, pentru a pleca peste mări și țări tocmai în Indonezia, convins că acolo va afla el strămoșul cel mai îndepărtat al omului. Și l-a găsit. Primul Homo erectus din istoria arheologiei preistorice.

Acum să recapitulăm puțin situația de la început de secol XX. Germania avea Omul de Neanderthal. Franța îl avea pe cel de Cro-Magnon. În Belgia, Spania, Italia, Imperiul Austro-Ungar se descoperiseră atât neanderthalieni, cât și oameni de Cro-Magnon. Olanda, prin Dubois, chiar dacă nu găsise pe teritoriul ei fosile umane preistorice, o făcuse la mama naibii, prin Indiile Olandeze.

Singura mare națiune europeană care nu avea nimic era Anglia. Și, cum englezii au avut un talent teribil în a-și face „prieteni” printre națiunile vecine, atât francezii, cât și germanii au început să publice tot felul de „studii” prin care explicau faptul că englezii, neavând strămoși atât de îndepărtați pe teritoriul lor, sunt o specie invazivă, una venită din altă parte decât Europa. Implicit un popor inferior.

Englezii se vedeau acum în poziția bieților irlandezi pe care ei îi consideraseră de peste un mileniu ca o rasă inferioară, iar, începând cu secolul al XIX-lea, ca veriga lipsă dintre om și maimuță.

Acum, trebuie să facem o mică rectificare. Englezii descoperiseră fosile umane preistorice. Problema a fost că habar nu au avut ce sunt alea. Dacă englezii ar fi avut un Hermann Schaaffhausen (cel care a recunoscut fosilele neanderthaliene din Valea Neander ca unele aparținând altei specii umane) sau un Louis Lartet (cel care a descoperit primele scheletele de Cro-Magnon), acum nu am fi vorbit despre denumirile astea.

Primul om de Cro-Magnon fusese descoperit în 1832 la Paviland, sudul Angliei, însă reverendul William Buckland (un mare naturalist de asemenea) a dat un rateu de zile mari. Nu numai că a confundat scheletul unui bărbat cu cel al unei femei, dar l-a încadrat într-o cu totul altă perioadă de timp. Și astfel, bietul om preistoric a devenit o prostituată din vremea romană.

Or fi avut englezii o obsesie cu asta, nu degeaba spunea bietul Lord Byron că ai săi conaționali adoră „băuturile tari și femeile ușoare”. Și astfel vorbim azi de Omul de Cro-Magnon și nu despre cel de Paviland.

La fel s-a întâmplat și cu neanderthalienii. Primul fusese descoperit în Belgia, în 1829, de către Phillippe Schmerling, dar, cum nu avea la ce să se raporteze, belgiano-olandezul s-a mulțumit să îl numeacă antediluvian. Al doilea a fost descoperit în Gibraltar, de către locotenentul Edmund Flint, dar, în ciuda faptului că aveau unul dintre cele mai bine conservate cranii din istorie ale unui neanderthalian, englezii nici nu l-au băgat în seamă. Și astfel avem Omul de Neanderthal, și nu Omul de Engis sau Homo calpicus (după vechea denumire a Gibraltarului).

Așa că savanții englezi, în loc să mai stea cu unghia în gât ca pițigoii, au elaborat cel mai mare fals din istorie: Omul din Piltdown. O himeră constituită dintr-un craniu uman medieval, o mandibulă de cimpanzeu și dinți de orangutan, totul învechit ca să pară autentic. Nu numai că ei prezentau de acum cel mai vechi strămoș al omenirii, trimițând în derizoriu toate descoperirile anterioare, dar își câștigau poziția de popor privilegiat, cel mai vechi din Europa, cu drepturile ce derivau din nebunia asta. Era anul 1912.

Pe fondul acesta, atunci când Raymond Dart descoperă primul australopitec în Africa de Sud, în 1925, omul a fost demolat în presa de specialitate britanică. A fost lovit atât de crunt, încât el a renunțat la cercetare, a căzut în depresie și a fost la un pas să își pună capăt zilelor. Mai mult sau mai puțin asta pățeau toți cei care încercau să dovedească altceva decât autenticitatea Omului de Piltdown.

Norocul lui Dart s-a numit un scoțian excentric, Robert Broom, care l-a susținut din toate puterile. Singurul lui aliat de altfel. Ca să vă faceți o idee despre acest Broom, trebuie spus că a venit neanunțat în laboratorul lui Dart și, fără să spună măcar bună ziua, s-a dus ață la craniul de australopitec, a îngenuncheat în fața lui și și-a întins mâinile către el. În timp ce Dart asista stupefiat la scenă, Broom s-a întors spre el și i-a spus „mă înclin cu evlavie în fața strămoșului nostru, al tuturor”. Doar Dart poate ști ce a simțit în momentul acela, dar pun pariu că a fost pe punctul de a izbucni în lacrimi.

A fost nevoie de peste 40 de ani ca Omul din Piltdown să fie demascat ca o fraudă uriașă. 40 de ani în care știința evoluției umane a stat pe loc. De ce? Pentru ca Anglia, prin autori neidentificați nici astăzi, să își ocupe locul de primă națiune a lumii. A meritat oare?

Comentați pe Facebook