Credințele ciudate devin mai puțin ciudate atunci când încerci să înțelegi de ce oamenii țin la ele. (Susan Clancy)

Așa cum vă povesteam data trecută, John Mack crede cu tărie că mărturiile obținute de el prin hipnoză reprezintă experiențe care s-au petrecut în realitate. Emoțiile trăite de către subiecți sunt atât de intense, încât pentru el nu mai există loc pentru îndoială. Pentru el banala zicală care spune că afirmațiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare nu contează în algoritmul care ne apropie de adevăr.

Putem avea încredere în mărturiile obținute prin hipnoză? Voi cita dintr-un amplu articol dedicat acestui subiect: ”Hypnotically Refreshed Testimony: Enhanced Memory or Tampering with Evidence?”,  publicat în ”Issues and Practices in Criminal Justice”, în ianuarie 1985.

Folosirea hipnozei pentru «reîmpropătarea» memoriei […] duce inevitabil la apariția de amintiri adiționale. Indiferent de felul în care s-a făcut sugestia (de exemplu, prin urmărirea unui ecran de televizor imaginar sau prin retrăirea evenimentelor), persoanele hipnotizate vor accepta amintirile obținute prin hipnoză, chiar dacă nu sunt  reale, ca fiind amintiri adevărate. Acceptarea necritică este apoi întărită de așteptările subiectului hipnotizat. El crede că hipnoza chiar îl ajută să își reamintească evenimente și dorește să îi facă pe plac hipnotizatorului. [Acceptarea necritică] este întărită și de natura sugestiilor oferite subiectului”

După ce ni se dau exemple privitoare la aspectele științifice și legale ale utilizării mărturiilor obținute prin hipnoză, autorii ajung la concluzia că ”Amintirile «reîmprospătate» hipnotic nu pot oferi informații în absența unor dovezi adecvate, mai ales atunci când investigațiile ulterioare nu reușesc să aducă date cu care să poată fi coroborate substanțial, iar subiectul nu și-a amintit faptele înainte de hipnoză. Dacă detaliul reamintit este ulterior verificat prin probe fizice independente, hipnoza poate fi utilă, iar riscurile inerenete procedurii – dacă este corect executată – sunt minime.

Cu toate acestea nu există nimeni, nici măcar experți în practica hipnozei, care ă poată afirma că avem de-a face cu o amintire reală sau cu o fantezie. Având în vedere slăbirea judecății critice, amintirile obținute în timpul hipnozei sunt mai puțin fiabile decât amintirea non-hipnotică și, prin urmare, nu ar trebui să fie acceptate ca mărturii în instanță.”

Dacă în procesele penale sunt mari probleme cu mărturiile obținute prin hipnoză, de ce nu s-ar întâmpla același lucru cu cei răpiți de extratereștri? De ce nu ar trebui să aplicăm (măcar) niște criterii similare și în asemenea cazuri?

Cu siguranță cei care cred că extratereștri nu au nimic mai bun de făcut decât să chinuie noaptea (mai ales noaptea) oameni nevinovați vor oferi tot soiul de motive, cum sunt cele enunțate de Mack, și pe care le-am prezentat în numărul trecut. Ideea de bază este că știința occidentală pur și simplu nu este în stare să abordeze un fenomen atât de straniu cum este cel al răpirilor de către ființe ce vin din altă lume sau chiar dintr-un alt Univers.

Din fericire, problema persoanelor care susțin că au fost răpite de către extratereștri a fost abordată și de către oameni de știință care nu și-au abandonat scepticismul în favoarea unui facil succes la publicul larg. Este vorba despre Susan Clancy, care, în vremea în care era cercetătoare la Harvard, a realizat cercetări ample asupra unor subiecți care susțineau că au fost răpiți de extratereștri.

Cercetările sale au fost apoi sistematizate în cartea ”Abducted: How People Come to Believe They Were Kidnapped by Aliens” (Răpirile: cum ajung oamenii să creadă că au fost răpiți de extrateștri), care a fost publicată în 2007 la prestigioasa editură Harvard University Press. Aici aș vrea să fac o mică remarcă. John Mack și-a publicat cartea ”Abduction – human encounters with aliens” la o editură mare, Ballantine Books, dar care este mai degrabă specializată în publicarea de romane fantasy. De ce Mack nu și-a încredințat lucrarea unei edituri care promovează știința? Desigur, aceasta este o întrebare pur retorică.

Revenind la cartea lui Clancy, pot să vă spun că am citit-o. A fost o adevărată încântare. Din acest motiv am ales drept motto una dintre afirmațiile ei. Susan Clancy studia mecanismele ce ţin de memorie. A fost preocupată şi de felul în care amintiri pierdute pot fi recuperate prin hipnoză. În cele din urmă a decis să studieze acei subiecți care susțineau că au fost răpiți de către extratereștri.

Practic a făcut cam același lucruri ca și John Mack, numai că ea a apelat la rigoarea științifică. Pentru ea nu contau numai mărturiile în sine, ci și suprapunera lor cu faptele. Întocmai ca Mack a ajuns la concluzia că cei răpiți de extratereștri sunt persoane sănătoase, care nu suferă de afecțiuni psihice, mărturiile erau sincere, iar amintirile legate de răpiri erau însoțite de trăiri intense.

A efectuat și un mic experiment de laborator. A luat trei grupe de subiecți (cei care își aminteau că au fost răpiți de către extratereștri, cei care credeau că au fost răpiți de către extratereștri, dar nu aveau nici o amintire în acest sens, la care a adăugat un grup de control).

Subiecților le-au fost prezentate liste de cuvinte. ”Fiecare listă era compusă din cuvinte corelate semantic cu un alt cuvânt, care nu era inclus în listă, pe care îl numim «cuvânt temă neprezent». De exemplu, o listă conținea cuvinte asociate cu «dulce» […] După prezentarea listei subiecții au fost rugați să își reamintească cuvintele din listă. Amintirea falsă și recunoașterea falsă (două exemple de distorsiuni ale memoriei) se manifestau atunci când subiecții își aminteau, incorect, cuvântul temă neprezent (în cazul de mai sus, «dulce»).”

Rezultatele acestui mic experiment au arătat că cei care își aminteau că au fost răpiți de extratereștri erau predispuși să își amintească, incorect, ”cuvântul temă neprezent”. De ce ar fi un asemenea experiment? Ne explică Clancy: ”Deoarece, dacă [persoanele care susțin că au fost răpite de către extratereștri] au amintiri false în laborator, atunci ele pot să apară și în afara lui, în lumea reală. […] Ei par să aibă dificultăți cu monitorizarea sursei […] și confundă lucurile pe care și le imaginează cu cele pe care le-au văzut, citit sau auzit în filme, cărți sau spectacole televizate.”

Legat de cele de mai sus, mai există o constatare interesantă în cartea lui Clancy, un lucru bine știut, dar neglijat cu insistență de către susținătorii răpirilor de către extratereștri: ”Relatările despre răpirile de către extratereștri nu au apărut înainte de 1962 (existau OZN-urile și extratereștri cu capete mari, dar ei nu răpeau nici un pământean).

Unii cercetători ai răpirilor nu sunt de acord cu această constatare: «am lucrat cu oameni care au fost răpiți atunci când erau copii! Asta se întâmpla în anii 1930!» Adevărat, numai că oamenii aceia își amintesc aceste lucruri, după ce au fost supuși unor ședințe de hipnoză, cu trei decenii mai târziu ceea ce s-a întâmplat în anii 1930. Extratereștrii cu capetele lor mari au apărut ca o consecință previzibilă a filmelor în care ei erau arătați cum făceau experimente medicale asupra oamenilor, cum îi abuzau sexual, cum le șteregau amintirile. Acest tip de filme au apărut cu mult timp înainte ca diferite persoane să relateze că aceleași lucruri s-au întâmplat și cu ele.”

Un alt argument împotriva influenței culturale asupra distorsionării amintirilor în cazul celor răpiți e extratereștri este relatat tot de Clancy: ”Dacă ești atât de sigură că Hollywood-ul influențează atât de mult relatările oamenilor, de ce apar [în mărturii] numai răpirile de către extratereștri? Sunt multe filme în care extratereștri ne-au modificat trupurile sau ne-au atacat. Dacă teoria ta este corectă, nu ar trebui să avem relatări similare și despre chestiile astea?”

Răspunsul lui Clancy este remarcabil, pentru că subliniază un mic, și neglijat, detaliu: ”Răpirile de către extratereștri sunt singurele scenarii care nu pot fi verificate obiectiv. Dacă extratereștri ar ataca Pământul, atunci ai putea să vezi asta la știri. Dacă ne-au modificat trupurile, atunci oamenii de știință ar putea dovedia asta. […] Răpirile de către extrateștrii sunt foarte convenabile, deoarece nimeni nu poate spune cu certitudine ce s-a întâmplat, iar la întrebări de genul «Cum ai putut trece prin ușă?» sau «De ce nimeni altcineva nu a putut vedea nava spațială?» se poate răspunde cu ușurință că «extratereștri au o tehnologie superioară [pe care noi nu o putem înțelege]»”.

Voi reveni asupra mecanismelor care pot conduce la generarea unor amintiri convingătoare, dar false, privitoare la răpirile de către extratereștri. Acum vreau doar să vă citez din crezul lui Clancy, care este crezul oricărui om de știință, dar care este prea ușor abandonat de către oamenii pseudoștiinței: ”Știința impune rațiunea, argumentul, standarde riguroase pentru dovezi și onestitate. Acestea sunt cele mai bune instrumente pentru dobândirea cunoștințelor, dar ele sunt neglijate de către majoritatea oamenilor„

Comentați pe Facebook