Cu vreo patru decenii în urmă, în ampla etapă de restructurare și reorganizare ce a avut loc în cercetarea de fizică din România acelor vremuri, pe Platforma de la Măgurele s-a înființat în anul 1976 Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară (IFIN), unitate de cercetare ce cuprindea mare parte din Institutul de Fizică Atomică (IFA) fondat în anul 1949 și era subordonată Institutului Central de Fizică (ICEFIZ).

Urmând acestui moment, cu un an mai târziu, structurii organizatorice a institutului i se adaugă un nou compartiment de cercetare, Laboratorul de Medicină Nucleară, Radiobiologie și Mediu Ambiant, entitate de sine stătătoare dedicată abordării unor cercetări legate de fizica științelor vieții și a mediului înconjurător.

Crearea acestui laborator a fost încă o dovadă a valabilității pe care și-a păstrat-o în timp strategia de dezvoltare a fizicii românești moderne și a domeniilor conexe acesteia în direcțiile preconizate de profesorul Horia Hulubei, strategie preluată și continuată de colaboratorii și urmașii săi, profesorii Ştefan Ţiţeica, Ion Agârbiceanu, Ioan Ursu, Florin Ciorăscu și Marin Ivaşcu și nu în ultimul rând, Dr. Ing. Mihai Bălănescu.

Organizată pe criteriul multidisciplinarității și în acord cu diversitatea domeniilor ce urma a fi abordată, schema de personal a acestui laborator a inclus pe lângă fizicieni și specialiști de alte profesii: chimiști, medici, biologi, farmaciști, ingineri electroniști.

În perioada 1974-1977 s-a construit în IFIN un ansamblu de două clădiri dintre care una urma să fie atribuită unui centru dedicat cercetării și producției de radiofarmaceutice, compuși marcați radioactiv și de surse radioactive de uz industrial (Centrul de Cercetare și Producție Radioizotopi – CPR) iar cealaltă unui Centru de Medicină Nucleară (CMN) – asociat primului – destinat derulării în regim ambulatoriu a unor investigații clinice de profil cu radiofarmaceuticele produse de acesta.

La momentul înființării Laboratorului de Medicină Nucleară, Radiobiologie și Mediu Ambiant – în vara anului 1977 – construcția CMN era deja finalizată, obiectivul CPR intrând în exploatare cu câteva luni mai târziu, în luna octombrie a aceluiași an.

Din motive ce au ținut de unele decizii conjuncturale ale unor foruri din domeniu din acea vreme, s-a luat hotărârea de a se renunța totuși la efectuarea activităților de medicină nucleară în incinta IFIN. În aceste circumstanțe, la care s-a adăugat și faptul că seismul din martie 1977 afectase unele dintre clădirile de la Grupul II al institutului de pe Platforma Măgurele, parte din clădirea în care ar fi trebuit să funcționeze CMN fiind dată spre folosință laboratorului nou înființat care, în acord cu titulatura sa, urma să efectueze cercetări și testări in vivo și in vitro pentru radiofarmaceuticele și compușii marcați radioactiv, utilizând modele experimentale bazate pe lucrul cu animale de laborator și alte entități biologice dedicate acestor activități.

Perioada celor aproape patru decenii de existență a compartimentului dedicat fizicii științelor vieții și mediului înconjurător poate fi considerata în acest moment o chestiune de „istorie”. Este o istorie a cărei vârstă se apropie temporal de cea a unui cercetător ajuns la maturitate care a fost format de înaintașii săi și la rândul său îi va forma pe cei care îi urmează, a cărui carieră nu se termină la acest punct, având încă suficiente resurse pentru a răspunde la provocările științei, pentru a continua să-și caute identitatea și să mai aibă și speranța că o va și descoperi într-o zi.

Indiferent de denumirile sub care a funcționat compartimentul de-a lungul întregii sale existențe – de Laborator de Medicină Nucleară, Radiobiologie și Mediu Ambiant, pentru o scurtă perioadă după momentul înființării, mai apoi urmând denumirea de Laborator 8, total impersonală, care nu ne reprezenta în nici un fel, servind doar identificării în scriptele economice și administrative (asemenea numărului pus pe ușa unui apartament de bloc, fără a numi și familia care îl locuiește), ori de Departament de Fizica Vieții și Mediului, nume care reprezintă cel mai bine dintre toate ceea ce suntem, dat în 1996, odată cu acreditarea institutului ca institut național – compartimentul a reușit nu numai să supraviețuiască și să-și păstreze identitatea, dar să și progreseze, în ciuda unor momente de cumpănă cu care s-a mai confruntat uneori.

Discutând despre o istorie cu o „foaie de parcurs” însumând câteva zeci de ani, despre ce a fost departamentul la începuturile sale și la ce a ajuns să fie în prezent, progresul a fost evident. A dovedit aceasta în anul 2012 când, cu prilejul evaluării institutului de către o comisie internațională de experți, departamentului i-a fost acordat calificativul „excelent”. Citând din concluzia generală a comisiei, calificativul a fost acordat „pentru activitate susținută și de succes, pentru implicare și recunoaștere internațională”.

De regulă, se spune că istoria naște eroi. Nu aș aplica însă această regulă și în cazul istoriei departamentului, neconsiderând deci un eroism la nivel individual, ci – hai să zic – cel mult unul la nivelul colectivității. În rest aș spune că în mare parte, progresul s-a datorat „chemării” spre cercetare și stării permanente de emulație care te împinge înainte, trăind zi de zi în comunitatea umană a institutului.

Accederea la ceea ce departamentul este în prezent s-a datorat nu numai tenacității în fața provocărilor noului dar și deschiderii permanente spre colaborare, cu multe dintre departamentele institutului, cu institute și organizații din țară și din afara hotarelor țării.

Ca să dau sens celor spuse mai sus, o simplă înșiruire a diverselor noastre preocupări din ultima vreme în cele ce urmează ar fi calea cea mai bună. Iată, pe scurt, un sumar al acestora:

  • 
evaluarea răspunsului sistemelor biologice, asociat expunerii la radiații ionizante și la alți factori fizici sau chimici de stres, la nivel molecular, celular și al organismului;
  • 
mecanisme biochimice/biofizice asociate unor patologii cu impact larg asupra stării de sănătate a populației umane;
  • 
studii de biofizica membranelor (proteine formatoare de canale, receptori, membrane model);
  • 
studii de biofizică moleculară asupra unor entități de tip „single molecule” (interacțiuni dintre proteine și acidul dezoxiribonucleic);
  • 
studii de biologie cuantică;
  • 
dezvoltarea de tehnologii specializate în detecția, identificarea și evaluarea cantitativă a concentrațiilor foarte mici de substanțe în probe biologice sau de mediu, bazate pe tehnici de radioimunoanaliză (Radioimmunoassay, RIA) şi de testare imunochimică a legării enzimelor de imunosorbenţi (Enzyme Linked Immunosorbet Assay, ELISA);
  • 
dezvoltarea de metode originale, modele și coduri de calcul în analiza cantitativă a riscului și a vulnerabilității sistemelor complexe, cu implicații directe în procesele de analiză și decizie în managementul urgențelor nucleare, industriale, al dezastrelor naturale și infrastructurilor critice;
  • 
studii privind dezvoltarea și implementarea de modele și instrumente informatice suport de sprijin al deciziilor pentru pregătirea și răspunsul la accidente nucleare și urgențe radiologice, având ca referință sistemul expert RODOS (Real-Time On-line Decision Support System), dezvoltat în Comunitatea Europeană;
  • radioecologia H3 și C14: modelarea dinamică complexă a proceselor de transfer și acumulare în mediile de viață și în organism;
  • 
studii complexe de meteorologie nucleară pentru investigarea influenței condițiilor atmosferice asupra emisiilor radioactive în spațiul aerian, procese cheie în evaluarea riscului radiologic și a impactului activităților nucleare asupra mediului;
  • 
studii privind măsurări de fizică nucleară în condiții de fond ultrascăzut;
  • 
studii de migrare geofizică și de control al eroziunii solului prin metode nucleare.

A așterne în scris câteva considerații privind colectivitatea în care m-am format profesional pe parcursul unei cariere ce se apropie de suma anilor de existență a acesteia, împlinirile ei care nu întotdeauna au însemnat un drum drept și fără de obstacole, a fost forma mea de răspuns la provocarea lansată de Andrei Dorobanțu, omul pe care – din păcate – am apucat să îl cunosc mai târziu, un erudit de excepție, un iubitor – în egală măsură – al fizicii și al culturii, cu tot ce înseamnă ea: literatură, muzică, arte frumoase (oare or exista și arte urâte, care ar fi alea?), teatru și film. Aș fi fericit să aflu că aceste rânduri au reușit să satisfacă, măcar și în mică măsură, exigența pe care am simțit că o manifestă, atât față de el, cât și față de cei din jurul său.

Comentați pe Facebook